Balada unei furtuni

Eroii nu există. Ei reprezintă doar o formă de ficțiune pentru cei prea slabi de înger ca să accepte realitatea. Doar un soi de rădăcină în jurul căreia să-ți construiești spe­ran­ța că totul va fi în regulă. O iluzie că atunci cînd lucrurile se vor în­ră­u­tă­ți, va apărea acel cavaler în ar­mu­ră strălucitoare și va izgoni răul din lume și că în orice situație majoră, „binele” va triumfa mereu. Niște fi­ințe construite parcă dintr-un alt ma­terial, care întot­deauna luptă pentru dreptate. Eroii nu există. Sau cel puțin, așa credeam.

Am descoperit însă că eroii mei nu fug de pe-o pagină în alta a căr­ți­lor ca să o salveze pe fata îm­pă­ratului Roș și nici nu se îmbracă în costum de liliac. Ci trăiesc printre noi, beau Coca-Cola, merg cu RATP-ul și înjură atunci cînd cade netul. Iar cîteodată, ei se răsfață cu o be­re în Tavernă sau La Bază. Însă a­tunci cînd se zbat, o fac cu ferocitate și nu varsă sînge, ci doar cerneală.

Sînt cei care se împiedică săp­tă­mînal de linoleumul vechi de cîteva generații, ca să se în­gră­mă­deas­că la ședințe în jurul unei mese pă­tate de vreo cîteva straturi de cafea și tuș. Cei care își dau ultimii bani pentru un bilet de tren pînă într-un sat ui­tat de lume de unde nu se în­torc decît după ce-au descusut toa­te poveștile de acolo. Și cei cărora nu le este frică de lumea încon­ju­­ră­toa­re pe care vor, într-o sete per­ma­nen­tă, să o cu­noas­că și să o relateze.

Atunci cînd sînt bolnavi, nu se izolează într-un balon și-i lasă baltă pe restul ci luptă cum pot chiar da­­că știu că n-o să primească vreo­dată un cîștig material. Mulțu­mi­rea lor este doar să-și vadă semnătura în dreptul muncii și să știe că e­xistă cineva care o s-o citească. Eroii mei sînt cei care și-au propus să schimbe lumea. Nu peste noape, ci cu o du­mi­nică pe rînd.