Bîlba care m-a învățat să vorbesc

Cred că aveam un an și două luni cînd am început să vorbesc. Tot atunci am dat startul și la mers, că doar eram deja destul de mare. Mama spune că eram hiperactivă, dar nu îi displăcea. Așa simțea că sînt un copil normal – ei nu îi plac cei cuminți, liniștiți, deși se enervează atunci cînd verișorii mei urlă de parcă ar dori să trezească și mumiile din Egipt.

După vreo cîteva săptmîni în care mi-am înnebunit familia cu tot felul de cuvinte stîlcite, m-am jucat pe masă, încercînd să îl imit pe Tarzan. Dar, ca o adevărată aventurieră ce eram, m-am împiedicat de o liană căzută, un așa-zis „încărcător de telefon”, m-am rostogolit prin aer de cîteva ori, că nu eram tare înaltă și m-am lovit destul de tare de calorifer. Nu știu ce s-a întîmplat cu mintea mea, că nu-mi mai funcționau sinapsele. În loc să zic o propoziție în 20 de secunde, mie îmi lua un minut și jumătate. Îmi pierdusem și capacitatea de a mă concentra.

Cînd voiam să vorbesc, fixam cu privirea persoana căreia doream să mă adresez cam cîteva momente, iar în căpșor îmi pregăteam întrebarea, dorind, probabil, să par cît mai îndrăzneață. „Ce-ce-ce-ce f-f-f-fa-fa-ci?”, încercam eu să-mi dau gata interlocutorul. Să port o conversație era un chin. Înainte de a primi un răspuns, eram răsplătită pentru inițiativa de a dialoga cu un rîs voios, după care auzeam ceva care acum ar putea fi numit sec: „Bine, am venit să te văd. Tu?”. Bine că m-a întrebat și ea un lucru, că doar nu a fost destul efort să scot cîteva cuvinte.

„Fată, poate rămîne copilul bîlbîit. Ia-l și du-l la logoped”, insista mamaia de cîte ori venea la noi. „O s-o duc, dar nu acum. Îmi e dragă cînd vorbește așa. O mai las cîteva zile”, îi spunea mama încercînd să o convingăcă nu e bine să se grăbească.

După ce m-am dus la logoped pentru aproximativ două săptămîni, am început să vorbesc din nou cursiv, chiar dacă mai scăpam și cîte o bîlbă. Cele 14 zile n-au fost chiar ușoare. A fost nevoie multă de ajutorul Monicăi, logopedul care se ocupa de mine, pentru a mă face să mă concentrez și să nu mai vorbesc sacadat. Acum, la 20 de ani, pot spune că atît faptul că m-am lovit de calorifer, cît și vizitele la cabinetul de logopedie m-au transformat în ceea ce sînt în acest moment: un om care nu gîndește foarte mult înainte de a spune ceva și care reușește să vorbească 100 de cuvinte în 55 de secunde.

text de Andreea CIBOTARIU

sursa foto: kidspot.com.au