Bunica din vecini

Știți vecinele acelea care sînt ca bunicile voastre? Eu le știu. Mi-am trăit copilăria la țară, înconjurată de vecini mulți, cu livezile pline de mere toamna și curți verzi, mari, cu jocuri pe maidan. Tanti Maria mi-a fost ca o bunică, vreme de 12 ani. Ea m-a văzut prima atunci cînd părinții mă aduceau acasă. Am crescut cu mîngîierea si vorbele sale calde. Ma aștepta tot timpul cu plăcinte calde, cu brînză sau cu mere. Stăteam la ea cînd mama era plecata la muncă, mîncam și serile dormeam alături de ea. Nu mai simțeam lipsa mamei așa tare atunci cînd ea, împreună cu cu fiica ei, mă adormeau.

Venea la gard mereu și mă întreba ce am făcut la școală. Îi pupam obrazul, mă mîngîia și îmi spunea că sînt fata ei. Eu zîmbeam. Zilnic îmi spunea că își vede tinerețea altfel prin mine și sora mea. Cu ochii mereu limpezi, cu o vorbă bună, ziua mea era mai frumoasa. Îmi lipsesc acele zile și acum, pentru că nu mai e la fel. O iubesc și acum la fel ca atunci. Zîmbetul de “Succes la școală”, mîinile calde în răcoarea dimineții – toate îmi lipsesc. Șase ani și totuși eu păstrez fiecare bucățică de speranță și putere pe care bunicuța mi le-a dat. Acum, după șase ani de la pierdere, bunicuța își pune amprenta asupra mea. Sfaturile ei, poveștile ei din tinerețe mă ghidează și îmi oferă sprijinul în cele ale vieții. Mă gîndesc la ea și zîmbesc. Îmi aduc aminte de vorba ei: „După orice rău vine un bine” și trăiesc.

de Diana NECHITA