Capete plecate înaintea vitrinei

Era ora cinci dimineața cînd l-a trezit alarma. S-a întors cu fața spre fereastră să privească păcura împroșcată cu stele, care-i nă­vă­lea în cameră. Abia apoi s-a ridicat din pat și s-a îmbrăcat în liniște, să nu trezească copiii. A închis ușa ru­gîndu-se să nu scîrțîie, apoi a ie­șit în gerul aspru de ianuarie. Alimentara era aproape de colțul blo­cului, dar coada se întindea de­ja pînă la scara lui.

Vecinii lui de cartier se luptau deja cu îndîrjire cu frigul, ținînd în­cleștate în mîini cartelele cu care-și luau alimente. În fiecare di­mineață, se salutau sobru în timp ce-și ocupau locul la coadă, a­poi lăsau tăcerea să cadă peste ei. Iarna era cel mai greu, frigul îi i­mobiliza și le tăia cheful de vorbă. Își luau pîinea în liniște, apoi mergeau agale către casă, a­run­cînd cîte o înjurătură aspră înainte de a intra în blocuri.

Cînd s-a întors acasă, avea de­ja pielea vînătă de la frig. A scos pîinea și cele cîteva ouă pe care le-a mai gă­sit, calculînd în minte cum să le îm­par­tă. Amărît, s-a schimbat în tăcere, apoi s-a dus să-și sărute odraslele pe frunte, așa cum face zilnic. Îi privește cu drag și tristețe că nu le poate oferi o altfel de viață, deși încearcă. Pentru ei se trezește cu noaptea-n cap. Pentru ei încă mai luptă și tot la ei îi este gîndul cînd iese pe ușă gîndindu-se că s-ar putea să nu se mai întoarcă.

Povestea se repeta în fiecare zi. Aceleași capete plecate, unul în spatele altuia, așteptînd să-și ia rația de mîncare și să-și hrănească copiii. Aceeași soartă, o zbatere fără încetare și același dezgust pentru supunere, toate aruncate pe umerii unor oameni aflați la capătul puterilor. Și de n-ar fi ei, cei mici care-i așteaptă acasă, gerul ar fi mai aprig, mîncarea mai seacă și loviturile mai puternice.