Ce te legeni, Iașule?

Mi-ar fi plăcut să învăț în Iașul lui Eminescu, să-l pîndesc pe Crean­gă cum stătea pe cerdac în Boj­deu­că, să urc la braț Copoul cu Regina Ma­ria sau să-l văd pe generalul Ber­thelot dirijînd apărarea unui oraș ră­pus din interior de febra tifoidă și mă­cinat din exterior de nemți sau de ruși. Mi-ar plăcea să închid ochii și să văd stră­zile orașului, cunoscut odată ca Flo­rența României, întinzîndu-și bulevardele pavate și strunindu-și ca­leș­ti­le pe aleele înguste.

Dar nu mai sînt oameni în viață pentru care amintirile acestea să e­xis­te și trebuie, cu toții, să încetăm să ni le însușim. E ușor să te re­fugiezi în trecutul altora și să le furi nostalgii­le. E romantic, melancolic, parcă simți cum îți curge sînge junimist prin ve­ne cînd folosești în aceeași pro­po­zi­ție Iași și cenaclu. Te simți un pui de E­minescu și privești, așa, boem, Boj­deuca lui Creangă văzîndu-te scriind acolo, cot la cot cu el, în timp ce Veronica te așteaptă acasă cu mă­mă­li­ga la răcit.

Nostalgiile de genul acesta sînt cele care rănesc cel mai tare Iașul. Fi­indcă orașul nostru n-are nevoie de oa­meni care să-i plîngă de milă. Care să ude întruna pozele îngălbenite din al­bumele Bibliotecii, care să le aducă a­minte altora, constant, că împing la in­trarea în Universitate aceleași porți ca Noica sau care să protesteze lipsa umbrei de pe Ștefan cel Mare fă­cînd picnicuri pe pavaj, în fața Primăriei.

Iașul nostru are încă un Copou ca­re-și cerne an de an studenții și ca­re pare-a-ntineri odată cu ei în fi­e­ca­re toamnă. Și încă nu ne-a dărîmat ni­meni clădirile. Au căzut victime pînă acum doar teii de pe Ștefan, la mîna celor pe care i-am ales să ne condu­că, și, la cîte o furtună, mai cedează un plop fără soț de-al lui Eminescu, din dealul Buciumului. Dar în loc să le plîngem de milă protestînd ca orbii în fața surzilor, să le transmitem i­lu­ștri­lor noștri edili mesajul că, dacă au de gînd să ciopîrțească Iașul, vor avea de-a face cu noi. Să dovedim că e­xis­tă o societate civilă și să-i bicium cu vo­turile. Să formăm o masă de oameni ca­re vor să apere Iașul așa cum arată el a­cum, în realitate, nu în fanteziile noas­tre. Să-l lăsăm pe Eminescu să se odih­­nească în pace și să luptăm pentru ur­bea noastră.