Cerul e negru, dar Soarele a răsărit

„Mamă, de ce noaptea cerul este negru?”, o întrebam eu în fiecare seară. „Pentru că oamenii dorm, iar lumina i-ar deranja”, îmi răspundea ea mereu cu același ton atît de calm, privindu-mă cu ochii săi atît de căprui. „Du-te în pat, e deja tîrziu. Mîine mergi la școală.” „Poate că ziua de mîine nici nu va mai veni, mămico. Mult mai este pînă atunci. Poate că s-a dat o luptă între zi și noapte și de acum va fi mereu întuneric. Ori poate că asta se întîmplă chiar în acest moment, cînd eu îți povestesc asemenea lucruri.” Nu mi-a mai răspuns. S-a mulțumit doar zîmbindu-mi și mîngîindu-mi părul. Mi-a închis becul, a tras ușa după ea și a iesit din cameră. Știam că n-o să doarmă, că o să se gîndească la ce e de făcut, că nu înțelege de ce nu merge, de ce se ceartă de fiecare dată. Îi auzeam respirația, deși ne despărțea un hol. Eu mă uitam la stele, admirîndu-le strălucirea și distanța pe care o au una față de cealaltă, iar ea se uita la poza tatei.

Au trecut 15 ani de-atunci. S-a săturat să tot caute răspunsuri și să încerce, însă eu de abia începeam. Mă gîndeam că Soarele a răsărit și azi; și a continuat să răsară timp de patru ani, cînd s-a stins după ce am dat Bacalaureatul. Am stat trei luni în beznă, nu vedeam nimic, nu știam ce să fac. Începusem iar să o întreb pe mama – „De ce noaptea cerul este negru?” „Pentru ca tu să poți avea timp destul să te gîndești. Dacă ar fi lumină, te-ai uita numai la cum se sparg razele în șuvițele tale roșcate”, îmi răspundea ea de astă dată.

A mai răsărit un Soare, pe 1 octombrie. Au început să graviteze tot felul de planete prin jurul meu. Ultima dintre ele a înghețat într-o noapte și s-a spart. Acum, mama a aruncat toate pozele cu tata. Nu o mai interesează să afle și doarme foarte bine. Nu îi mai aud respirația atunci cînd este acasă. Cîteodată mă trezesc dimineața și mă întreb ce înseamnă fiecare vis. Dar dacă, de fapt, nu visăm, ci chiar ne ducem în acele locuri, cu acei oameni și ne mișcăm atît de repede încît ajungem la timp în pat, înainte să ne sune alarma? Pînă la urmă, atunci cînd adormin unde ne ducem? Tata stă cu poza mamei lîngă pat, în ultimul timp. Poate că își dorește s-o viseze, să se întîlnească cu ea măcar atunci.

Nimic nu e veșnic, deși ar fi frumos să fie. Toți sorii apun și apoi răsar din nou. Mama a uitat, iar tata își amintește. O planetă de-a mea a înghețat, dar alta încă se formează și poate că va fi din praf de stele. Peste doi ani și jumătate voi spune că mi s-a mai stins un soare, dar cred că pînă la sfîrșitul vieții voi fi colecționat deja amintirea atîtor corpuri cerești imense și aurii, încît voi fi pierdut și numărătoarea. Iar e noapte; mamă, te sun să te întreb: „De ce e cerul negru?”.

de Andreea CIBOTARIU