Cînd m-am oprit din rugăciuni

Am renunțat să mai spun ru­găciuni. Și rugăminți. Am fă­cut asta atunci cînd mi-am dat sea­ma că nu voi primi niciun răs­puns, oricît de tare aș striga în­ăuntrul meu. Mai tare decît stri­gă bătrîna de lîngă patiserie că vinde flori. Strînge în căușul pal­melor același buchet ofilit de o săptămînă și îmi pare că îm­prăș­tie mai degrabă rugăminți tre­cătorilor. Uneori mai capătă cîte un covrig pe care îl as­cun­de sub haină și se-ntoarce la trea­bă. Își trage baticul peste urechi și îl leagă bine, apoi așază cu tre­mur de mîini florile ca să pară proas­pete, dar sînt la fel de trecu­te cum îi e chipul brăzdat de cru­zimea timpului.

Așa cum privește, cu milostenia sufletului, îmi amintește de bunica mea care mă-nvăța atîtea rugăciuni. Știam că trebuie să îngenunchez sea­ră de seară în fața icoanei și să cer iertare pentru păcatele făcute. Adică pen­tru ce? Pentru că am rupt ceapa din grădină și am furat ouăle din cui­bul găinilor ca să mă joc cu ele? Sau pentru că am stricat aluatul de co­zo­nac atunci cînd am încercat să ajut? Însă rugăciunile țineau visele urî­te de­parte și aveam certitudinea asta ori de cîte ori mă trezeam noaptea și că­utam s-adorm înapoi fără teamă. Dar cînd m-am trezit om mare cu coș­maruri reale care nu dispar dacă spui rugăciuni seara, am renunțat la ele și mi-am creionat o altă lume de vise, păstrînd totuși ceva din e­sen­ța învățată de la bunici. De aceea i-am întins cîțiva bani femeii cu florile. Dă să desprindă cîteva fire, dar îi fac semn că nu le vreau așa că pune ba­nii în bundiță și strînge la loc buchetul veștejit.

Un alt trecător se-oprește în dreptul ei, iar bătrîna mai primește un covrig de la Dumnezeul zilei de azi. Dacă ar renunța la rugăminți și s-ar pune pe ru­gă­ciuni, n-ar mai primi atîția covrigi.