Cît mai e pînă în august?

Încă nu e august? Ar cam trebui să spun că m-am săturat să pun întrebarea asta dar ne leagă prea multe. Totul începe inconștient cu un drum „în afară” și se termină… de fapt, nu se mai termină. M-am născut în 1999, la 3500 km distanță de locul care mi-aș fi dorit să-l fi putut numi cu tot sufletul „leagănul copilăriei mele”. Aglomerata capitală a Spaniei poate fi considerată locul nașterii, dar la pronunțarea cuvîntului „acasă”, gîndul nu ezită să mă trimită la satul bucovinean din inima Sucevei.

Părea a fi cea mai urîtă zi din viața mea: eu, o româncuță bălaie ce privea cu ochii inundați în lacrimi Colegiul din Madrid, locul care urma să devină sursa de tristețe a următorilor ani. A fost nevoie de numai cîțiva pași făcuți temător în spatele mamei ca să-mi dau seama că sînt diferită. Oameni altfel, copii altfel, o lume cu totul distinctă pe care nu o înțelegeam și de care nu eram înțeleasă. Cred că acesta a fost punctul de pornire al perioadei în care am fost considerată „oaia neagră” deși părul meu auriu transmitea contrariul cînd mă pierdeam prin mulțimea de copii măslinii.

Primul pas făcut în clasă a dat startul batjocurii copiilor, excluderii mele din grupuri, îmbrîncelilor, rîsetelor și unei liste lungi de glume proaste. Singurul refugiu era profesoara care nu făcea decît să mă oprească din plîns, abia acum dîndu-mi seama că nu mă ajuta în a mă integra în vreun fel. Acceptam trecerea zilelor doar pentru a ajunge în august. Atunci veneam acasă, la bunici. Pentru o perioadă prea scurtă, ce-i drept, dar cu momente de neînlocuit după care tînjeam tot restul anului. Mult timp au continuat să mă arate cu degetul pentru simplul fapt că nu eram ca ei. Deși încercam din răsputeri să nu mai fiu văzută ca un intrus, n-am fost niciodată acceptată ci doar o pată aurie descrisă în nuanțe de negru. Două lucruri știam sigur la vîrsta aceea: că nu voi fi niciodată „de-a lor” și cît de mult timp trebuie să treacă din august pînă în august.

De Diana URSU