Clepsidra cu păcate

Nu mai țin minte ziua în care m-am născut și nici măcar unde. Știu doar că era întuneric și frig. Nu a­u­zeam nicio voce, iar liniștea fu­ne­ra­ră care atunci îmi zdrobea spiritul a a­juns acum să-mi fie unul dintre cei mai buni prieteni. Am încercat să fug și să țip însă mi-am dat seama că e inutil. Picioarele nu mă ascultă pe mine iar vocea mea era doar o șoaptă înecată a abisului.

Nu am o voce, ci doar o formă care nici măcar aceasta nu-mi a­par­ți­ne. Cred însă că nu e singurul lu­cru pe care îl avem în comun. Eu sînt bles­temat să mă las purtat de tine, să-ți ascult ordinele mute și să te păzesc fără încetare. Tu ești blestemat să re­a­lizezi că mereu, o pată de întuneric stă și te privește și se umflă cu fi­e­ca­re păcat. Cine știe, poate că într-o bu­nă zi ne vom schimba rolurile.

Pînă atunci, sînt forțat să te su­port și să urmăresc cum func­țio­nea­ză lumea ta colorată și zgomotoasă. Așa am ajuns să gust din întuneri­cul ei, dar e prea corupt de lăcomie, mîndrie, invidie și alte arome cu miros putred. Probabil că și tu ai în­ce­put să simți asta, pentru că mă chemi tot mai des, precum un stă­pîn, sau un zeu care-și cheamă discipolii la altar.

Ăsta e, de fapt, și motivul pentru care te-am urît atîta vreme. M-ai lă­sat dintotdeauna lipit de pămînt, la pi­cioa­rele tale, în timp ce tu te înălțai pre­cum un monument în fața mea. Nu ai fost niciodată conștient de e­xis­tența mea ci doar ai dat ordine. N-ai în­cercat să-mi vorbești, ci doar ai a­ră­tat niște semne pe care a trebuit să le in­­terpretez. Însă știi ce? Mi-am dat sea­ma că nu tu ești zeul meu. Zeul meu este Soarele care îmi dă un trup și care mă leagă de tine.

Iar cînd acesta nu se uită, pot să te părăsesc și vine rîndul meu să te pri­vesc de sus, în timp ce te sufoci cu prezența mea.