Copil, călător și, în final, actor

La cei 13 ani pe care îi am, pot spune că am trecut prin destule lucruri în viață. De la o vîrstă fragedă călătoresc în Italia cu autocarul în fiecare vacanță mai mare de o săptămînă. Acolo locuiesc părinții mei și îi vizitez cît de des pot, dar în rest îmi petrec timpul în satul bunicilor mei. Ei m-au familiarizat cu muncile cîmpului și tot datorită lor mă descurc să fac toate treburile casnice. Sînt „frizerița” casei și am cliente pe mai toate prietenele bunicii mele, și, în același timp, mă ocup de sănătatea lor făcînd pe asistenta. De vreo doi ani mi-a trimis nana din străinătate un tensiometru, iar la scurt timp mi s-a dus vestea în tot satul că posed un astfel de obiect. Vin femeile la mine și din cealaltă parte a satuluiatunci cînd se simt rău, iar eu le măsor tensiunea, după care bunica le consiliază în problemele de familie.

Satul nostru este unul micuț, care nu dispune de medic de familie, și, de curând,de cînd totul s-a mutat la comună, nici de școală. De aceea fac naveta patru kilometri pentru a merge la școală, dar nu mă plîng. Mereu mi-a plăcut școala și învăț cît de bine pot pentru a ajunge să practic o „meserie curată”, cum spune bunica. Ea m-a învățat să le spun așa locurilor de muncă care sînt bine plătite și nu necesită decît muncă intelectuală.

Pe lîngă toate aceste lucruri pe care le fac, adaug și actoria. Joc de cîțiva ani în piesele de teatru pe care le organizează biserica, dar niciodată nu mi-a fost distribuit un rol principal. De obicei apăream pe la început cu cîteva replici și mai aveam două-trei intervenții la final. Nu acaparam scena cu talentul meu, dar nu eram tristă.

Prin școală umbla zvonul că se caută actori care să joace într-o scenetă reprezentînd o poveste cene-a marcat copilăria. Am dat fuga și m-am înscris, iar acum așteptam cu sufletul la gură rezultatul. Universul a fost de partea mea, iar acum joc în piesa „Soacra cu trei nurori”. Joc rolul primei nurorii și astăzi îmi voi arăta talentul tuturor oamenilor prezenți în Căminul Cultural al comunei noastre. Atîta vîlvă a creat piesa noastră de teatru, încît au venit oameni și din alte sate să ne vadă.

După ce am terminat de repetat replicile m-am gîndit să trag cu ochiul către cei din public – atunci am observat sala plină și fețele necunoscute ale oamenilor, moment în care am început să tremur, am intrat în panică și voiam să dispar de acolo. Căutam cu privirea o ieșire de urgență, însă nu vedeam nimic. Neavînd altă variantă, am urcat pe scenă și am dat ce aveam mai bun din mine. După acea seară au urmat multe alte piese în care am jucat într-un rol principal, iar oamenii din sat încă mă mai opresc pe stradă să mă felicite pentru talentul meu.

de Mădălina Pântescu

Sursa foto