Cu funia spînzurată de picioare

Vîrfurile albe ale tenișilor par­că strivesc ca pe un chiștoc de țigară prăpastia în care plănuiește de ani buni să se arunce. Își strînge talia în mîini și simte cum stomacul i se mic­ș­orează, cum pulsul accelere­a­ză și mai ales cum inima îi bate de do­uă ori pe secundă. Podul masiv de care este agățată o face să nu se gîn­dească la eșec: „Bungee Jumping nu implică niciun risc”, încearcă să se convingă singură, însă vocea din capul său este foarte îndepărtată.

Vrea să facă asta de cînd a pi­cat din pat. Zăpăcită de somn s-a arun­cat inconștientă în brațele răco­roa­se ale podelei. Atunci adrenalina i s-a plimbat prin sînge construindu-și casă în fiecare colțișor din capul său. După acea dimineață, a încercat pa­rașutismul, cur­sele de mașini și mai ales traversatul neregulamentar al străzii, care i se pa­re cea mai ex­tremă modalitate dintre toate ac­ti­vitățile născătoare de adre­na­lină. O oră de vîrf și cea mai lată stradă din oraș devin elementele cele mai im­portante în construcția unei fap­te periculoase. Nu și-a dat sea­ma mai devreme că necesitatea de a tre­ce de pe un trotuar pe altul poate fi așa de interesantă.

Acum este tot cu vîrfurile al­be ale tenișilor deasupra prăpastiei pe fundul căreia se află un lac. Se uită la apa cristalină și își imaginează cum o atinge. Brațele se desprind de ba­lustradă în timp ce au împins corpul spre hău. Sângele i s-a răcit și transpirația de gheață a țîșnit pe frunte din cauza tensiunii și tot din cauza asta urechile i s-au înfundat, dar sentimentul de mulțu­mi­re pe care îl simte nu se compară cu ni­mic altceva.
Legată cu o funie de picioare și cu părul blond lăsat liber care par­că gî­dilă apa, zîmbește larg și țipă eco­u­lui „Îmi place bungee jum­ping-ul”!