Cu o sută de gînduri pe oră

Nu era o singuratică. Și nici nu-i pur­­ta nimeni pică. Era o dulceață de fa­­tă, de-ți venea să nu te mai dezlipești de ea. În pauzele dintre cursuri își a­du­na colegii și mergeau în parcul de lîn­gă facultate. Nu lipsea la seminarii și îm­prumuta mereu lecțiile celorlalți. Nu era ranchiunoasă. Nici măcar fa­ță de cei care își aminteau că le este co­le­gă doar la sfîrșit de semestru.

De două ori pe an, însă, iarna și va­ra, parc-o cuprindeau toate asteniile sezoniere. ­Cînd se terminau orele se ducea direct acasă, iar în zilele li­be­re, cînd prietenii o sunau, nu voia să vor­bească cu ei. Se închidea în casă și pentru cîteva săptămîni vecinii nici nu o mai vedeau ieșind. În zilele ace­­lea îi plăceau liniștea și singurătatea, o deranjau copiii gălăgioși din fața blo­cului, soarele care se încăpățîna să ră­sa­ră prea devreme în iunie și prea tîr­ziu în februarie și vacanțele care pă­reau atît de aproape. Îi sărea țandăra din ori­ce și avea impresia că tocmai atunci zilele erau mai scurte. Parcă era hipno­tizată. Trebuie să fie strigată pe nu­me de trei ori ca să răspundă și să tra­gă pe dreapta în cursa gîndurilor sa­le. Dacă ar fi gonit pe șosea cu viteza cu care îi alergau grijile în minte, ar fi devenit pieton pentru totdeauna.

Nu mai era drăguță, prietenoasă și de nădejde. Devenise colega plictisitoare, retrasă și antisocială, cam ener­vantă și parcă prea în lumea ei. Începea să fie privită cu ciudă pentru că hai­na asta pe care o îmbrăca se­zo­nier îi aducea noroc. Gata cu complimen­tele și zîmbetele îndreptate spre ea fie din admirație, fie din lingușeală. Dar asta doar pînă începea vacanța și astenia dispărea odată cu cerneala din stilouri. Atunci zilele îi păreau prea lungi.