Cum s-au pierdut mințile

„2-10, 2-10, probă de microfon. Se aude pînă-n spate?”, urlă o vo­ce din boxele care zgîlțîie podeaua ca într-un dans haotic. Din mînă în mînă se poartă un vuiet de apla­u­ze care este acoperit de un fum gros și înecăcios, de culoare verzuie. E abia ora 1.00, iar Tom Kat încă nu a urcat pe scenă. Capul mare și roz, alungit de urechi hidos de mari și mustăți răsucite pînă la jumătatea obrazului iese de după cortină și ca­ută ceva. Publicul. După încă o serie de țipete, artistul urcă pe sce­nă și se apropie de butoane de parcă l-ar frige. Muzica lui e ca o com­bi­na­ție între instrumente chinuite pî­nă la ruperea corzilor și ritmuri săl­tărețe, fără o melodie anume, în­să ritmul face ca scaunele să fie uitate goale pînă dimineața.

Luminile pîlpîie și se văd doar umbre care curg de sus în jos la in­tervale de cîteva secunde. Ca niște marionete purtate doar din ochi, cei din club își mișcă trupurile elec­trizați de ceva din interior. Încă o gu­ră, încă 50 de votcă și încă o be­re, și iarăși trupul se mișcă de parcă e străbătut de curent. Picioarele n-au mai ajuns pe podea de la în­ce­pu­tul melodiei, iar mîinile au stat ori pe sticlă ori în aer căutînd în zadar un punct de sprijin.

 ***

Pe stradă, luminile se sting ca niște lumînări rămase fără oxigen. E deja ora 7.00. „Alo, alo?”, spune încercînd în zadar să stabilească o le­gătură cu cel care l-a sunat. E doar alarma care trebuia să-l tre­zeas­că, însă ochii sînt prea încețoșați ca să vadă sau să distingă altceva în afa­ră de o lumină puternică și albăstruie care-i sfredelește creierul. Doar urechile parcă s-au mai desfundat puțin cît să audă. Iar e vineri di­mi­neața și iar perna îi trage capul cît mai aproape de ea. Iar pe tavan sînt numai niște umbre ale unor monștri clădiți din cărți. Cursurile pot să mai aștepte, dar oare se­siu­nea a trecut?