Cum să te-ndrăgosteşti de cadre

Primul film pentru copii pe care l-am văzut a fost „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici” şi ultimul pe care l-am văzut a fost „Room”. Între fil­­me­le astea două sigur stau alte cî­te­va sute de titluri pe care abia dacă le mai ţin minte, dar pe care pot să mi le-amintesc, la fel cum fac a­tunci cînd aud titlul unei cărţi sau îi văd co­perta, dacă-mi arăţi un cadru sau două. N-am reuşit, în schimb, ni­cio­dată să ţin minte numele unui ac­tor. Sau, dac-am făcut-o, sigur a fost unul pe care rareori l-am văzut ju­cînd şi de care-am tot citit prin re­vis­tele online.

Mai departe de „Albă ca Ză­pa­da” şi mai aproape, cît de cît, de „Room”, a stat un film care m-a fă­cut să-mi dau seama că, de fapt, într-un film oa­menii pot să şi tacă. Se poate ca-n el, cineva, la un mo­ment dat, să fi mormăit, nu-i im­po­sibil. Tot ce ţin eu minte, însă, sînt nişte cadre de­ta­liate cu materia­lele pufoase ale unor pulovere, niş­te mişcări perfect delicate, în mersul prin frunze, ale unor pantofi de modă veche, c-un toc nu foarte înalt, nişte clipiri, priviri aruncate-n toate părţile şi, cul­mea, cred că mai tot ce-au simţit oamenii ăia prin film, fără s-o spună.

Cînd am citit pri­ma dată cum americanii au tra­dus titlul filmului, cu accente fran­ţu­zeşti pînă-n măduva ultimului ca­dru, am scrîşnit din dinţi şi mi-am dat ochii peste cap, a lehamite. I-au zis Heartbeats, deşi, în Canada, a­ca­să la el, îl botezaseră Les amours imaginaires. După ce l-am văzut, mi-am mai dat o dată ochii peste cap, am înghiţit în sec şi-am cerut scu­ze pe furiş americanilor. Am sim­ţit pînă şi ultima bătaie a vreunei i­nimi din film. Fără s-o aud.

Nu cred nici în ziua de azi că po­vestea, în sine, m-a sedus în vreun fel. Filmul urmărea detaliile fi­e­că­rui personaj pînă-n ultima mişcare a în­­che­ieturii şi-a ultimului fir de păr uitat pe pardesiul proaspăt pe­riat şi lăsa personajele să se-n­dră­gos­tească de cadrele faine, prin ba­nalitatea lor, de care mă-n­dră­gos­team şi eu. Spre deosebire de ele, eu, la finalul filmului, înc-am rămas cu gîndul la pulovere. Sînt sigură şi azi că n-a căl­cat nimeni mă­run­ţel, cu tocuri micuţe, numai prin i­ma­gi­naţia mea. A fost pe bune.