E tîrziu să-ți spun „iubire”?

Au trecut luni bune de cînd ne-am cunoscut. Era iunie, cireșii erau înfloriți,iar pe chipul meu se întipărise un zîmbet de care nu aș fi vrut să mă mailipsesc vreodată. Sub unul dintre acei cireși am simțit primul sărut timid și, ironic sau nu, tot sub un cireș mi-a spus că vrea să plece. Sînt principalul inculpat în procesul fără martori, cu doi acuzați. Deși mă credeam veșnic deținătoare a zîmbetului care i se întipărea pe chip cînd mă privea în ochi, a îmbrățișării care mă strîngea cu dor la fiecare revedere, acum tînjesc după zilele în care l-aș fi putut striga „iubire”. Mi-a fost teamă să i-o spun atunci și am îtîrziat prea mult, se pare. Aș vrea, totuși să-ți spun acum și te-aș ruga să reacționezi, măcar să simt cît de dulce ar fi sunat răspunsul tău. Degeaba încerc să schițez acum un zîmbet amintindu-mi de petalele florilor de cireș care au stat de veghe cînd el mi-a atins vîrful degetelor cu palmele sale pentru prima dată. N-am știut să spun atunci ce simt. Nici acum nu știu ce-aș putea rosti să îl fac să stea pe loc cel puțin, dacă să îl aduc înapoi nu voi reuși.

M-am întors cu spatele și încercam să imit un pas care să mă ducă de lîngă el, deși cu tot sufletul aș fi rămas acolo. Aud pe asfaltul umed cum se depărtează de mine – nu cu trupul,cicu sufletul pe care, pentru prima dată, nu l-am mai simțit aproape de al meu. Se spune că apreciem un om abia după ce îl pierdem și am realizat asta cînd am simțit gustul amar și sec ce mi-a serbezit interiorul.

Cum să-l scot din suflet? Nici eu nu știu. Spun doar că mă aflu în fața lui și nu pot să-l urăsc. Doar îl privesc cu aceiași ochi cu care l-am îndrăgit atît. O fi între dragoste și ură doar un pas, dar eu refuz să fac acest pas pentru că simt cum îmi sînt picioarele legate. Totuși, îl mai întreb o dată: „Tu cum de poți păși?”

text de Diana Ursu

sursa foto: etsy.com