Echilibru într-o oglindă

Amalgam de entuziasm, muncă și speranțe părelnice. Dă tot ce are mai bun din el pentru că vrea să fie ar­hi­tec­tul perfect pentru visul tău. Să îl aducă la proporții cît mai mari, iar la final să stea relaxat și să privescă mîndru la ce a reușit să plămădească. Clădește te­me­lia de cînd este de-o șchioapă, din condei, dintr-o paletă sau lovind fin cu o daltă în gol. Ușor, transformă tot spa­țiul pe care îl are în terenul de joacă pen­tru „Marele Vis”.

Iese cu el la plimbare și le spune no­i­lor prieteni despre ce-are de gînd. În urma unor huiduieli amare, ia visul și îl încuie în camerele cele mai îndepărtate și ob­scu­re ale minții. Acum e ca restul. Nu mai rî­de nimeni de el. Și e mai bine așa. Nu muncește în plus, dacă vrea își fa­ce temele, dacă nu le copie de la colegi. Încă pierde nopțile, dar nu gîndindu-se la metode de izbîndă pentru viitor, ci la barul plin cu beri al unui club.

Uneori, cînd e singur pe stradă sau stă în pat, se mai gîndește la visul lui, ăla vechi. Cîtă muncă, cum se străduia să-și convingă părinții că va reuși, că va crește nespus. Oricum, nu avea împrejurările necesare ca să reușescă. Prietenii știu bine asta. Doar ai lui îl mai întreabă dacă are să își mai dea o șansă. Și dacă se gîndește măcar puțin, parcă ar șterge vi­sul de praf. Cu cîteva calcule și ceva efort poate lua totul de la capăt. Un vis moare cînd devine o simplă idee. Printre amintiri răsfirate și uși în­cuiate al lui încă trăiește. Va rămîne singur. Nu va mai fi la fel ca ei, iar cei apropiați se vor distanța, ba chiar vor dispărea complet.

Alergătura asta este obositoare. Zecile de gînduri pe secundă fac din min­tea lui o adevărată autostradă. Cu cine să rămînă, pe cine să mizeze?

În oglindă, acolo-și cunoaște adevărata înfruntare. Acolo, stăpîn pes­te propriu chip recunoaște că singurul, cel mai puternic sprijin, miza lui e omul din sticlă. Visătorul care-l privește înapoi cu teamă.

Ana Maria BUCUR