Evadez din mulțime

Am crescut într-un oraș, în care bârfele erau un subiect de interes. Aici am cunoscut persoane care știau nu numai cine, cu cine, cînd și unde s-a aflat, ci și ce se-ntîmpla mai apoi, iar atunci cînd nu erau convinși de un lucru anume, îl inventau. Așa mi-am petrecut 18 ani din viața mea, sub supravegherea celor din jur. Aici e greu să ascunzi ceva – bucuriile și tristețile sînt discutate de întregul oraș.

Din cauza vorbelor care circulă cu regularitate în orașul meu, am devenit comună, plictisitoare, am avut mereu tendința să mă pierd în mulțime ca să fiu neobservată, pentru că nu am vrut să devin subiectul unor discuții. Era greu să mă manifest cînd prindeam priviri critice ațintite spre mine, care analizau modul în care eram îmbrăcată sau machiată. Astfel, am crescut foarte timidă și închisă în sine, cu frica de a nu fi pe placul cuiva. Am început sa-mi analizez fiecare gest și cuvînt. Nu-mi mai plăcea de mine, am devenit complexată. Nu îmi mai cumpăram o haină sau nu mai postam o poză fără aprobarea sau aprecierea cuiva. Nu m-am evidențiat niciodată, nu am fost nicodată deosebită și am trăit mereu după regulile nescrise ale orașului în care locuiam.

După absolvirea liceului am evadat în Iași, care a devenit orașul studenției mele. Aici limitele pe care mi le-am impus acasă au devenit un obstacol pentru mine. Eram speriată să cunosc oameni noi, îmi era frică ca nu voi fi acceptată. Cu toate că sînt încă încătușată de părerile celor din jur, persoanele pe care le-am cunoscut m-au inspirat și m-au făcut să înțeleg că trebuie să încep să mă iubesc. Nu mai vreau să mă ascund în mulțime, nu mai sînt în micul meu oraș plin de zvonuri. Vreau să mă îmbrac extravagant, să port ochelari ciudați și să spun ce gîndesc. Vreau sa fiu eu!

de Valentina ROTARU