Hoțul de amintiri

„La ce te gîndești, fetiță? De ce nu ești atentă?” mă întreabă doamna învățătoare, uitîndu-se țintă la mine, de parcă ar vrea să mă prefacă în bufniță. „Să continuăm, copii! Răsturnatul numărului 654 este…” Numai la matematică nu-mi stă mie capul. Abia aștept să ajung acasă. E tare frig afară și plouă fără încetare. Și cărțile din ghiozdan se luptă pentru a prinde un loc cît mai uscat.

„De 28 de ori 13 face…” O scrisoare zboară din tavan direct pe mîna mea. O citesc pe ascuns, să nu mă vadă colegii și să mă pîrască. Sînt chemată la orele 12:05, în pădurea de lîngă școală. Documentul e semnat anonim și sînt tentată să nu mă duc, dar la cît e de plictisitoare ora… Îi cer doamnei voie la toaletă, îmi iau ghiozdanul pe furiș și țuști, afară din clasă! În spate, ghiozdanul mi se zbate cu forța a patru copii mai înalți cu cîte un cap decît mine. Speriată, dar în același timp curioasă, îl dau jos și deschid fermoarul: toate caietele o iau la sănătoasa, iar după ele ies zîne, licurici, prinți cu trăsurile lor, cărți fermecate, peștișori de aur, iar, la urmă, lampa lui Aladin. Iau cel din urmă obiect în mînă, îl strîng la piept și, pînă cînd să apuc a număra pînă la trei, din ea iese un duh cu mustață neagră și îmbrăcat în șalvari. Îmi spune că se numește Pino, iar cei pe care i-am văzut înainte sînt prietenii săi. Se pare că eu sînt liderul lor. Sînt un magician, iar ei reprezintă „numerele” mele. La ultimul spectacol am făcut o vrajă de uitare unui spectator, dar acesta avea o oglindă și incantația a venit asupra mea, cauzîndu-mi pierderea memoriei.

Trecut-au zile întregi, dar tot nu știu ce e cu mine. M-am plimbat sute de ore cu ghiozdanul în spate pe fiecare stradă, sperînd să mă regăsesc pe vreun afiș. Oare cum încap toți acolo? Nu e strîmt? Nu se ceartă? Au și paturi pe care dorm sau stau înghesuiți, unul în brațele celuilalt? Probabil am făcut o vrajă, iar ghiozdanul reprezintă, de fapt, o pădure fără de sfîrșit. Văd în fața-mi un om cărunt, cu o baghetă făcută din lemn de fag și inimă de dragon. Mă îndrept spre el, încercînd să murmur cîteva cuvinte. Deschid ochii, dar… nu mai e. Doamna învățătoare mă privește indignată: „Iar ai adormit, Ilinca! Mereu la ora de matematică și mereu cu ghiozdanul în brațe. Le voi spune părinților. Așa ceva nu se mai poate!” Vreau să ajung acasă. Poate dacă voi încerca să îmi fac tema la matematică și voi ține ghiozdanul lîngă mine, voi adormi și voi afla cine sînt cu adevărat. Nu e timp de pierdut, mai bine alerg spre casă. Să vedem; domnule cu părul de argint, mă puteți ajuta?

de Andreea CIBOTARIU