La ce-i bun văzduhul?

Dimineața, cînd intră în baie nu poate să nu dea fața cu el însuși, își du­ce ochii în jos, poate că așa nu o să se vadă și poate nu o să trebu­ias­că să se privească atît de aproape. Nu știe cum a ajuns în acest punct, poa­te că va dura doar o perioadă scurtă și apoi va reveni la normal, cu re­le­le și bunele.

Cu ceva timp în urmă, pă­mîn­tul era închisoarea lui, însă un junghi în tot corpul îi spunea că poate nu aici îi este locul, poate ar trebui să pri­veas­că în sus, unde totul pare mai u­șor, mai limpede. Avea nevoie de a­ripi ca să ajungă acolo, așa că a în­cer­cat și a așteptat mult pînă să le ca­pete, iar cînd în sfîrșit le-a văzut în­tinzîndu-se spre orizont, credea că e fericit. Dar acolo a ajuns din nou să nu mai știe ce să creadă. Da, liber­tatea în văzduh este visul celor de pe pămînt, dar odată ce plutești prin­tre cei care deja s-au obișnuit cu des­cătușarea, cum vor reacționa la ti­ne, la intrus?

Vor apărea sentimente, fie se vor for­ma legături, fie se vor adînci de­zacorduri; poate că pentru a fi li­ber printre alții trebuie neapărat să de­vii ca ei, să te încadrezi în anumi­te standarde? La ce e bună des­că­tu­șa­rea, dacă tot ce faci este să dai la schimb o cușcă pentru o cameră mai mare, dar închisă? Poate dacă am des­­chide o ușă, un geam, o gaură în tavan, ceva prin care chiar să simți că alegerile sînt ale noastre. Dar dacă toți am gîndi așa, poate-am ajunge iresponsabili, în așa măsură încît am transforma, din nou, totul într-o închisoare. Putem, în schimb, să ne folosim libertatea pentru a trece mai departe, încercînd să ne rupem propriile cercuri, cele în ca­re ne închidem gîndurile și care ne înțeapă, ne strîng și ne obosesc.