Locul nesfîrșitei copilării

E sfîrșit de septembrie și cobor încet din microbuzul Chișinău-Iași. Mai tîrziu, cînd vor trece pe stradă astfel de mașini îmi va tresări inima fiindcă ele se îndreaptă spre „acasă”. Însă atunci, la început de an, universitar mă simt foarte entuziasmată. Am un nou statut, sînt studentă. Am reușit să aplic la universitatea pe care o visam încă din liceu, iar de Iași m-am îndrăgostit de la prima vizită.

Sînt în fața căminului cu bagajele alături și urc încet scările intrînd în cameră. „Se pare ca aici îmi voi petrece următorul an”, îmi spun, și încep să-mi aranjez lucrurile. În prima săptămînă fac cunoștință cu fetele din cameră și colegii de la facultate. Mi se pare un început bun de an universitar. Totuși, recunosc că nu ieșisem din perioada liceului și mai aștept clopoțelul să sune la pauză.
Din prima săptămînă plec acasă, chiar dacă am de parcurs 200 de kilometri și patru ore în microbuz. Mă simt nerăbdătoare să împărtășesc primele experiențe ale vieții de student cu familia. Mi se pare că am fost într-o mică „vacanță” la Iași și acum mă reîntorc. Nu realizez faptul că weekendul e prea scurt pentru mine. Acasă timpul „fuge” prea repede și mă trezesc iar în drum spre orașul studenției mele.

În prima lună am realizat că sînt pe cont propriu. Acum, nimeni nu ține cont de locul în care merg, de ce fac și de cum fac – am libertate în deciziile mele. Cu toate că am ajuns unde mi-am dorit, foarte repede mă izbesc de realitățile vieții. Nu mă refer aici la cozile de la ghișeele bancare sau la gestionarea bugetului personal. M-am „izbit” de zidul indiferenței din partea societății. Nimeni nu se intereasează de ce nu ai fost la facultate sau de felul în care te simți. În acele momente realizez că sîntem oameni mici într-o lume mare. Doar familia rămîne suportul pe care te poți baza în orice situație.

De cînd sînt în Iași cred că m-am maturizat. Mi-au căzut repede „ochelarii roz” prin care vedeam societatea. Am înțeles că trebuie să-mi asum deciziile și că nu pot să mă ascund după mama sau tata. Un alt pas care m-a făcut să mă simt matură a fost exercitarea dreptului la vot. Am luat o decizie asumată și independentă cu toate că nu a contat prea mult. Am învățat să mă adaptez unui loc nou și să-mi construiesc un început de viață autocefal. Acum, nu mai sînt acasă. Cu toate astea, recunosc că abia aștept momentele cînd urc în microbuzele Iași-Chișinău, acelea care mă duc acolo unde încă mai pot să fiu copil – acasă.

de Victoria SUCITU