Mai citim doar în 0 și 1

Eu provin dintr-o familie nu­me­roasă. De fapt, încă mă întreb da­că nouă verișori sînt chiar atît de mulți sau doar petrec eu prea mult timp cu ei. În vacanțe, de exemplu, mai tot timpul mă vezi cu unu-doi după mine – căci eu sunt cea mai ma­re, cea care îi tîrîie peste tot pe unde merg. Îi învăț să facă pros­tii, să mintă, să ascundă tîmpeniile pe care le fac, să rîdă și să spună „nu” atunci cînd nu vor să facă ceva, dar nu-mi aduc aminte să fi trecut vreo excursie fără – măcar – cîteva ore de lectură.

Florin și Edera sînt frați, iar în urmă cu cîțiva ani, cînd plecam în va­can­țe, ei își cărau cele mai multe cărți. Erau povești cu animații interesante, scris mare și reușeau să termine un volum în una-două zile. Următoarea va­ră, cărțile s-au mai rărit. Am crezut că vinovat e timpul, ei au mai crescut, scri­sul din cărți s-a mai micșorat, iar ei au nevoie de mai multe zile pentru a dovedi o carte. Pe la mijlocul săptămînii noastre de vacanță, am auzit-o pe cea mică: „Mami, poți să mă ajuți să descarc o carte pe telefon?” De fapt, căr­țile din bagaj respectau tiparul, doar că ei s-au mai reprofilat: de pe telefon mai puteau să joace și jocuri cînd personajele îi mai… plictiseau.

Următorul an, eu am fost singura care și-a mai luat cărți. Vreo două-trei, destul de groase, peste care s-a așezat oricum praful pentru că dacă nu am fost șofer, am stat pe scaunul din dreapta și am verificat GPS-ul. Ei au ve­nit cu i-book-uri, cu cărți în engleză gata descărcate, iar sunetul răsfoirii pa­ginilor s-a transformat în atingeri silențioase pe touchscreen. Nici nu îmi mai dădeam seama dacă chiar citesc, dacă mai schimbă „foaia”, sau doar vor să ne facă pe noi să credem că citesc. Și se despărțeau de ele imediat ce coboram din mașină și reușeau să găsească o priză unde să-și încarce te­le­foanele.