Mesajul s-a gravat pe ușă

Cînd m-am mutat, în toamnă, la cămin, mi-am pic­­­tat pe ușa camerei un mănunchi de maci. De fiecare da­­tă cînd venea vorba de pictat vreun lucru pe undeva, mă gîndeam la maci și-i împrăștiam pe un cîmp în­ver­zit, ca mai apoi să mă uit la ei și să-mi imaginez că-s într-o vacanță. De data asta, macii au ajuns pe-o u­șă de culoare crem. Însă, printre tulpinile lor s-au pomenit să își găsească loc și niște cuvinte. Cu un scris înclinat, urmă a unui tremurat al mîinii, și-o culoare neagră, am scris că „Home is where your heart is”, pesemne că mi-ar putea fi casa unde mi-ar sta și inima. Inima mi s-a părut încă de pe-atunci cam prea semnificativă, cu un rol puțin cam important pentru ce aș fi vrut eu să zic, dar sub nicio formă n-am încălcat tiparul citatului.

Aș fi putut, ce-i drept, spune ceva despre gînduri, dor sau alte și alte dedesubturi ale stărilor mele că­ra­te­ în valize pînă aici. N-am schimbat, am lăsat-o așa. În realitate, tot citatul ăsta serios și înconjurat în flori, vor­bea despre oameni. Oameni pe care i-am cunoscut și ca­re m-au cărat cu ei, pe nevăzute, asemeni unor bagaje invizibile. De la ușă, inima asta generală, care aco­pe­ră toate sentimentele care pot încăpea în cinci oameni din­tre patru pereți, se tot transferă, de-atunci, în bile­țe­le. Pătrate, dreptunghiuri, sub cine știe ce formă ciu­da­tă și pline de lipici pe spate, sînt prinse aproape în fie­ca­re dimineață de mîini invizibile peste tot. Pe dulap, pe pat, pe laptop și oriunde. Se avîntă și pe tavan, cu mai mul­tă greutate, și stau acolo printre toate galaxiile de stele fosforescente, care mai șterg din alb.

Cu, sau fără vreo inimă reală care să bată, primul cuvînt din citat stă încă pe ușă și le conduce pe toate. „Acasă” ăsta n-a însemnat niciodată altceva. Soare în geam dimineața, vorbărie, zgomot și hîrtiuțe cu mesa­je peste tot. La urma urmei, fiecare literă capătă sens doar cînd în spatele ei locuiește cineva care nu te lasă niciodată să te simți străin.