Monstrul și copilul care nu aude

Cînd te cheamă, tu trebuie să vii. Să răspunzi îndată ca Dumnezeu la o rugăciune. Așa ar vrea rugătorul, cel puțin. Să te maschezi, să te bi­ciu­iești singur pe spate ca să-ți iasă prin po­rii mici obiceiurile statornicite și mari, de nemișcat. Să-ți trădezi și să-ți pă­ră­sești ceilalți monștri cu chip de lut și să-i alungi ca pe muște încălzite la bec ca-ntr-un bordel ordinar. Să-ți a­min­tești că, în sesiune, răspunzi de un sin­gur monstru.

Unul care cere mîncare, apă, a­te­n­ție, chin, grijă, foame, somn, ne­somn, libertate, răsuflare, încarcerar­e, sufocare, lanțuri, flori și spini. Mai mult nu. Rareori merge atît de de­par­te și se alintă atît de urît încît să-ți cea­ră viața cu totul. Dacă o face, însă, tu trebuie să i-o dai. Pentru că tu n-auzi de dopurile groase din urechi prin ca­re numai urletul lui trece, fîlfîindu-ți printre simțuri. Tu ești un copil, nu știi să le scoți la timp, te lași mîncat de ciuda monstrului și-l lași pe el să mă­nînce, hulpav, din tine.

Ai două capete de lume, în­ce­pu­tul și sfîrșitul, prima și ultima încerca­re. Între astea două pietre de moară te prăpădești de muncă. Pentru că su­fletul îți cere cleveteală, frică, a­te­n­ție, ură, grijă, conspirație, eșec, reu­și­tă, milă, izolare, oameni, lanțuri și spini. Și uneori mai mult. Vrei să știi că și alții mănîncă tot buruieni țe­poa­se, vrei să le auzi prăbușurile, să n-ai milă, să privești cum te-au privit și ei cînd ai căzut.

Și-asculți, asculți cu urechile sur­de și nimic nu trece de dopul îm­pins de monstrul tău înăuntru. Așa că zgîn­dărăști ca pe-o rană uscată mototo­lul care te surzește și-l scoți. Și-ncepi s-auzi, ca-ntr-un război, monștri tu­tu­ror, opărindu-și limbile ca să se fa­că auziți în urechile astupate ale fie­căruia. Un singur lucru trebuia să faci. Să-ți asculți monstrul pînă la capăt, ca un copil surd, ca să n-auzi de ce ur­lete au nevoie alții ca să treacă prin sesiune.