Netrebnici și ciuntiți

Dintr-un pesimism scîrbit, ca o boa­lă netratată care naște în fiecare zi cîte-un sentiment mutant de ne­po­trivire a lucrurilor, la început de an îmi vine să mă tot uit înapoi. Ca să găsesc, culmea, ori un „mai bine”, ori „la fel de rău”. Eminescu, de pildă, scria în 1877, în paginile ziarului „Timpul” des­pre o Românie care parcă tușea de-o pneumonie violentă. În miez de iarnă, Ro­mânia noastră, cea dintr-un 2013 crud încă, a prins o varicelă tîrzie. S-a umplut de toate bubele pămîntului și „fruntașii” ei o scarpină de mama focului prin toate ministerele.

Am început în același stil de lemn cu care-am încheiat. Țara noastră are timp să stea în fel de fel de tribune, în fața microfoanelor și-a camerelor însetate, pe care nu le mai hrănește nimeni de ani buni cu vreun făcut. După ce vorbește despre o Cultură scăpată din ghea­rele birocrației, programe de Să­nă­tate cusute cu „economicitate, eficien­ță și eficacitate” ori despre promul­gări de toate culorile în Educație, singu­rul fapt împlinit în fața căreia ne pune e acela că e prea tîrziu pentru toate. Că a ajuns lațul la vîna tuturor proble­me­lor de anul trecut și singura soluție e să ne lăsăm țara să se vîndă în calupuri mari, ca o bucată de săpun de casă, iar noi să rămînem în urmă ciuntiți, bu­boși, să nu ne mai vrea nimeni. Sau dacă ne-o mai fi vrînd careva, o să ne cumpere cu cel mai mic bănuț din vis­tierie, iară noi o să-l prindem cu de­ge­tele uscate ca pe-o gură de apă.

Aproape că se termină și începutul ăsta și-n curînd tot ce-i acum un plan dîrz va trebui să se-nfăptuiască într-o re­alitate nouă, proaspăt vopsită. Ca o cioa­­ră slabă și urîtă cu glasul dres. „Ciu­dată țară, într-adevăr!”, spunea E­mi­nes­cu. Și dacă mă uit înapoi la vor­ba lui, văd că i-a luat mai bine de o sută de ani României noastre ca să nu se schim­be.