Norii de după cortină

Hildei îi plăcea ploaia. Stătea cu na­sul lipit de geam și privea în gol spre gri­ul englezesc pînă ce norilor le trecea supărarea. Așa credea, era copilă. Și a­tunci își lăsa mintea să zburde printre picături. Ba era pe o barcă îmblînzind Atlanticul, ba se lăsa îmbrățișată de a­pe pe vreo insulă.

Se făcea că locuia pe-un petic de pămînt, într-o casă pe pla­jă. Încerca să ridice un castel în ni­sip, cînd, deodată, o corabie de pirați se apropia ca o furtună de țărm. Nu i-ar fi lăsat nicicînd să tulbure valurile a­zu­rii dimprejurul insulei, așa că și-a adunat toți prietenii și au pus la cale o am­bus­cadă, iar victoria a fost a lor.

La răstimpuri, fire de realitate în­ce­peau să-i descoase universul și-o tre­zeau din reverie. Pe strada din fața casei, Io­sif și Ha­rry, vecinii de la cele două ca­pete ale cartierului se certau. Nu se îm­brînceau, nici mă­car nu se amenințau cu pumnii lor de copil. Stă­teau cu mîi­nile încrucișate, față în fa­ță, des­părțiți parcă de o cor­tină in­vizibilă ca de fier, prin care nu în­drăzneau să treacă. Îm­­­brăcată cu pelerina de ploa­ie cea no­uă, Hilda se opri în mijlocul lor. As­­cul­ta­se povestea fi­e­că­­ruia, cu gravitatea u­nui judecător și, c-un zîmbet răsfirat pe chip, se pre­gă­tea să anunțe verdictul. Ga­ta cu figu­rile îm­buf­nate, îm­pă­ca­rea era singura soluție. I-a convins să la­se orgoliile de­oparte și să nu se mai pri­veas­că cu o­chi de inamici, chiar dacă ve­neau din părți diferite, unul de la Ră­sărit și u­nul de la Apus.

I-a mai împăcat Hilda și pe alții, chiar dacă nu și-au adus aminte să-i mul­țumească. A și plîns cînd unii co­pii au izgonit-o din parc. Dar i-a uitat re­pede. Cufundată în lumea ei, în spa­tele ferestrei biciuite de ploaie, visa. Și-i era de-ajuns.