Nu-i dracu’ chiar atît de negru

Avem o pisică neagră. E dracul întruchipat. Cînd în­cepe să alerge prin casă te simți ca într-un buncăr anti­atomic – cad bombele și se zguduie tot. E născută într-o zi de 13, probabil vineri, adoptată pe 13 aprilie, cînd a­vea două luni. Într-o vineri, dacă îmi aduc aminte bi­ne. În ziua în care am adus-o acasă, trebuia să mergem la film. I-a luat fix 10 de secunde, în care a mieunat speri­ată, pînă a înceaput să alerge. Mai lung a fost drumul cu lif­tul. 18 luni mai târziu mă trezește sărind cu toate cele pa­tru kilograme pe burtă la 5 dimineața și cred, sincer, că zîmbește diabolic cînd o alerg chiaun de somn prin ca­să ca s-o izolez pe balcon. Am spart atît de mulți bani în­cît mi-e și rușine să recunosc pe jucării. Se joacă doar cu elasticele de păr, le aduce cum face ogarul cu rațele îm­pușcate. Doarme pe o cutie de imprimantă sau pe geanta mea de pescuit, nu în cele trei culcușuri pufoase re­co­man­date de specialiști. A sfîșiat un dulap de pînză de la cît s-a cățărat pe el, a dărîmat un raft prins cu hol șuru­buri de 12 centimetri în perete. A măcelărit o poșetă și un rucsac. Doarme pe tastatura de la laptop atît de mult încît sînt zile în care scrie mai mult decît mine pe Face­book. Nu îi place să fie mîngîiată, crede că te joci și-ți roa­de degetele de parc-ar fi din cauciuc.

Dar. Sînt dimineți în care vine la mine torcînd la șap­te dimineață, mi se așază pe piept și nu pleacă decît du­pă ce o mîngîi cinci-zece minute după urechi, în creș­te­tul capului și sub bărbie. I-a fost rău și am dus-o la veteri­nar. Cînd ne-a văzut că am venit după ea să o luăm s-a ri­di­cat pe labele din spate, a pus capul pe piept la fiecare-n parte și a început să toarcă de nu-i mai trebuia să ple­ce nicăieri. Cînd venim acasă de la muncă ne așteaptă arcuită în dreptul ușii mieunînd de parcă toată bună­tatea din lume s-a strîns într-un ghem de blană. Dacă lipsim mai mult de o zi se cere în brațe și nu ne scoate din tors jumătate de oră. Iar cînd e singură în casă și e cineva la baie, se sprijină de ușă și o împinge cu la­be­le din față pînă o deschide, numai să te vadă. Doarme rar în pat, dar îndeajuns de des încît să-ți dai seama că atunci cînd o face, vrea să stea cu tine, și nu e vreo scli­fosită care nu știe să te aprecieze. Credeam că n-o să-i supraviețuim drăcoaicei negre. Dar acum nu știu ce ne-am face fără ea.