Ochii

Un vierme verzui, cu corpul brăzdat de niște șan­turi mici i se plimbă prin orbitele goale. Apucă o bucățică de carne uitată într-o margine și-o mestecă cu poftă. Ter­mină și își unduiește tentaculele subțiri și transparen­te de deasupra buzelor într-un zâmbet. A găsit lo­cul ăs­ta acum vreo două săptămâni, când era încă prea cald, semn că nu fusese de mult astupat de pămînt. Pentru că-i vară, carnea s-a păstrat călduță, numai potrivită pen­tru mișunat ziua în amiaza mare, de pe vîrful na­su­lui, pînă pe degetul mare al piciorului drept. Primii care-au dispărut au fost ochii. Mingiuțele alea albe au aspirat înăuntrul lor cercul verde aprins ascuns sub pleoape și i-au distrus conturul. Ce frumos trebuie să fi strălucit cîndva în soare și de ce nuanțe cameleoni­ce trebuie să fi fost încercați cînd iarna începea să se întretaie cu toamna! Tot ce-a mai rămas acum din ei este gustul dulce-acrișor și-un pic de viață uitată la păstrare.

***

În oglindă, pungile albăstrui de sub ochi parcă atîr­nă mai greu. Sub pleoape par să fi răsărit niște tran­șee adînci, făcute de un animal sălbatic care a tot căutat să se ascundă de realitate. Două șuvite din părul negru cad ciufulite pe tîmpla dreaptă, în timp ce stînga zvîc­neș­te cu putere fără să se poată ascundă. Ziua a fost prea lun­gă, munca prea multă și somnul prea puțin. Am a­vut iar visul ăla ciudat și m-am trezit înspăimîntată că inima o să urle atît de tare încît o să convingă coșul piep­tului să se deschidă de la mijloc și s-o lase să iasă a­fa­ră. Dar eu am ochiii. Atîta timp cît mă chinui să-i țin deschiși nimic rău n-o să se întîmple. Nu poți să mori da­că ochii tăi încă se mișcă și dacă nu-și pierd cu­loa­rea. În caz că inima o să se oprească, ei o să clipească de do­uă ori și-o s-o facă iar s-o ia din loc, ca pe un motoraș de multe ori nu prea deștept. Ochii nu pot să vadă moar­tea, așa că n-au niciun motiv să creadă că ea există.