Oglindă, monitor, am frumusețe la purtător

Urît fără capete în lumea reală, pe reflexia monitorului arăt su­perb. Un pui de Adonis scăldat în lumina tubului CRT. Dar cum putea să fie altfel, cînd în lumea pe care mi-am imaginat-o pe rețelele de socializare, pe desktop și pe toate cele zece conturi de email, eu eram Dumnezeu și puterea de creație stătea în tastatura mea? Am învățat peste noapte franceza la nivel de vorbitor fluent, chiar dialectic, știu și puțină germană dacă mă străduiesc. M-am îngră­șat la un moment dat, dar după cele cîteva luni de mers la sală și ture de alegare prin parcul Copou mă poți trage printr-un inel. De fapt, nici așa nu încap, din cauza mușchilor. Nu arăt chiar ca ăia din revistele de culturism, că mi se par exagerați. Totuși, puțin bun simț.

În lumea pe care mi-am creat-o, burta de bere are pătrățele de zici că s-a făcut un grătar pe ea. Am și părul lung, barbă doar dacă vorbesc cu cineva din Societatea Secretă a Iubitoarelor de Bărboși. Săptămînal urc pe un munte, iarna schiez ca un profesionist, doar în Austria, vara golesc piscina din curte doar cu o găleată doar ca să mă mai antrenez.

Sînt și citit! O-ho! Îți recit cu plăcere din Sun Tzu, Arta Răz­bo­iu­lui o știu ca pe tatăl nostru. Pe Fyodor mi-ar fi plăcut să-l cunosc înainte ca toată lumea să-i spună direct Dostoievsky. Mi-ar fi plăcut să-l sfătuiesc puțin, „Amintiri din casa morților” mai merge retu­șată. Dar pot oricînd să scriu eu o variantă îmbunătățită, să-i dau drumul pe net, dacă n-aș fi atît de ocupat salvînd copiii africani împreună cu cei de la Crucea Roșie.

Pentru că, vedeți voi, toată lumea din jurul meu mă minte, doar monitorul îmi spune ade­vă­rul. E singura realitate pe care o cunosc și singura în care vreau să trăiesc. Nici nu am nevoie să-mi fac vreun chip cioplit din orice alt­ceva, cînd dintr-o apăsare de buton pot fi oricine.