Orbit cu pulbere de stele

Este o vorbă că un geniu se naște o dată la o alienere planetară a tuturor corpurilor cerești din sis­te­mul nostru solar, iar raza ce co­boară printre nori peste mama viitorului talent muzical, artistic, teh­nologic sau bucătăresc o evi­denția învelind-o într-o strălucire di­vină.

Da, este foarte stupidă această descriere, însă la fel de bine s-ar pu­tea concepe un geniu. Sau un șef, ori următorul model literar sau filozofic. Cînd îi vezi cum în­vîrt, înnoadă și deznoadă do­me­ni­ile în care se simt ca acasă, parcă nu-ți vine să crezi că un astfel de om nu s-a născut cu o stea ocro­ti­toa­re deasupra capului, și pătuțul în care a fost pus era acoperit cu praf magic. Dar astea sînt pînă la ur­mă doar basme prin care îi ex­plici mai ușor plodului de ce Ion din banca de alături are note mai mari, sau este mai popular decît el. E greu să-i explici că de fapt poa­te studiază mai mult, sau pă­rinții lui sînt mai aspri și-l țin toată ziua cu fața în cărți. Ori faptul că pur și simplu știe cum să abordeze oa­menii, ce să le spună pentru a-i atrage în cercul său.

Nu ai cum să te naști astfel, poa­te sînt tendințe sau mici semne dar nimic mai mult decît atît, orice fel de geniu sau șef se formează, este modelat de viața sa. Așadar de­geaba poate că simțim o oa­re­ca­re ură și gelozie pentru acești oa­me­ni, dar totul devine mai simplu și clar cînd ajungi să-i înțelegi. Poa­te vedem și alte straturi decît cele de la suprafață, și poate că n-o să mai avem nevoie nici de o­che­la­rii rozalii prin care percem aiurea lumea înconjurătoare. Mă­car atît.