Pielea care ne doare

Poți să fii lepros și oamenii să te iu­bească. Fiindcă ai rămas om sub o piele care nu-ți mai aparține. Fiindcă nu mai ceri cine știe ce milostivire dum­nezeiască, deși mai crezi, încă, în Dum­nezeu. Și poți să fii mai urît decît ori­ce rană roșie cînd sufletul ți-e lepră ori­unde-ar merge.

România noastră e cea de-acum, nu de mîine și e bolnavă. E cea pră­fu­ri­e, nu cea în care tot așteptăm să se a­șe­ze „pacea verde”. Mîinile jos, ochii pe hîrtie și urechile căscate! Țara asta e bătută cu-n făcăleț gros și aspru. A­cum. A fost și ieri, mă tem că va fi și mîi­ne și-ntre astea două linii de timp, ea se cocoșează întruna, deșelată de cio­megele europene. Dar chiar și-așa, spe­tită, face scandal, se rățoiește la ghi­oa­ga torționarilor și-și zgîrie singu­ră ră­ni­le, ca un copil care-și jupește ur­me­le verii pe de genunchi. Din unghiul ăs­ta, Ro­mânia e un țînc obraznic care-și pri­mește pe drept statul la colț.

Însă are oameni într-însa cărora nu trebuie să le negi Schengen-ul ca să-i ții departe de niște realități în care-ar trebui să poată fi. Presa noastră are gust sălciu și își schimbă singură numele din vreme-n vreme, dedicîndu-și de ceva timp catastife groase cu omagii smior­căite. Își îngroapă singură viitorul și se uită în afară cu ciudă, cu gîndul la fu­rat sau cu milă de sine. Liceenii se ui­tă și ei, dar la universitățile din Oc­ci­dent, cu poftă, cu amar dacă nu pot ajunge la ele și cu mîndrie dacă pot. Stu­den­ții se-ntreabă dacă-i prea tîrziu să plece, părinții se întorc din cînd în cînd să ri­dice case peste rănile mîinilor mun­ci­te cine-știe-unde. Medicii tineri se ui­tă cu jind la statele de plată ale spita­le­lor din Vest. Ne uităm toți peste tot, nu­mai la noi nu.

Casa noastră nu ne mai place, le­p­­ra ne mănîncă sufletul și ne-nchide în­tr-un lung „degeaba”. România e-un copil țîfnos, dar bolnav. Iar noi, le­proșii cu rănile zgîndărîte, sîntem mai de­parte de țara noastră decît de orice Schen­gen.