Presa care ne apasă

Chiar dacă încă nu dețin o bu­ca­tă de carton cu marginea strălucitoa­re pe care s-o pună mama pe un raft, după o sticlă, și să plîngă atunci cînd o șterge de praf, îmi place să cred că sînt jurnalist. Că am un cuvînt de spus, că fac o școală și că oamenii își pot pleca urechea la ceea ce am de zis.

De multe ori, însă, re­cunosc, tot simțămîntul meu de jur­na­­list mi se duce în călcîie. Sînt mo­men­tele cînd alți oameni, care-și spun, la fel ca mine, jurnaliști, ajung atît de departe, încît nici nu se mai văd liniile orizonturilor în care le este permis să se miște. Mai ales că, cei mai mulți dintre consumatorii de presă nu fac mare deosebire între Mircea Badea, Dan Diaconescu sau Andrei Pleșu. Și poate n-ar trebui judecați pentru comoditatea cu care ne îndeasă pe toți în aceeași oa­lă în care înotăm, în direcții di­fe­ri­te, ce-i drept, dar sub care se mai a­prin­de cîte-un foc din cînd în cînd.

Am auzit și-un termen nou, de prin vestul țării, cu care ne-am pro­cop­­sit de curînd: „presari”. E un ti­tlu care nu mă onorează și care îmi su­nă mai mult a ocară, decît a me­se­rie cinstită. Cînd face unul o prostie, de­getul vinovăției este îndreptat că­tre toți, îl simt și eu apăsîndu-mi dea­­­su­­pra capului. Atunci mă fac mică-mi­că de rușine și îmi ard obrajii de ciu­dă. Mă enervează cei deștepți, ca­re scriu prostii doar ca să se dea ori­ginali, ca să fie împotriva curen­tu­­lui. Dar mai mult mă enervează cei proști, care cred că fac un bene­fi­ciu cititorului cînd îi arată o moacă zdro­­bită de tramvai. Dau în cap cu „jos cenzura!” pînă îl sparg. Apoi rîd fericiți că mai ai un subiect tare. Și mai e și cu sînge.

Anastasia CONDRUC