S-a rupt un burlan

Sîntem o generație răsărită, am făcut ochi la începutul ’90-ilor și ne rostuim acuma, căutîndu-ne so­co­tea­la cu lumea pe Internet. Nu toți. Dar nu mai are ochi nimeni să va­dă dincolo de albastrul de Facebook. Sîntem, prin generalizare și după alinierea stelelor, care mai străini, care mai împrieteniți cu greutățile. Însă ele nu mai au culoarea re­vo­lu­ției studențești din 1987, suflul abu­rit al frigului din cămine care i-a tras pe oamenii ăia în stradă, să riște o bă­taie soră cu bîta comunistă pen­tru condiții bune de învățat. Între timp, în ultimii 27 de ani, ne-am fă­cut loc în programă pentru alte pro­bleme, pentru că acelea de-a­tunci nu mai au noimă.

Avem apă, paie și bătaie, dar nu mai înțelegem cîtă nevoie avem de ele. Și-n timp ce plecăm de la cursuri și sărim seminariile cînd nu ne convine sala și ora, sunăm un coleg să-i spunem că facultatea asta s-a stricat, s-a umplut de vicii și, cumva, nu-și mai are rostul în calculele noastre. Pentru că noi re­zolvăm ecuații încîlcite, în care in­tră și joburi mai mult sau mai puțin legate de școală, relații care ne con­sumă, tehnologii pentru care n-avem bani dar care ne trebuie. Și totuși nu făceau studenții și acum trei decenii aceeași matematică, dar cu alte variabile?

Înseamnă că avem o breșă un­deva în sistem, o țeavă prin care ni se scurge timpul. Ori asta, ori nu mai avem nevoie de carte. Și dacă-i așa, atunci următoarea problemă e că nu sîntem în stare să construim ceva după modelul propriu, ceva în care să credem, să ne stîrnească, să ne trezească fără alarmă.

Așa că mergem la școală, deși n-avem timp de ea, darămite pen­tru ce-ar trebui să facem într-o săp­tămînă, de la un curs la altul. Nu ne-ajută, fiindc-am putea să facem ce visăm și fără diplomă și-i urîm pe profesori înainte să știm cum îi cheamă. Pentru că ei nu înțeleg că avem un vis și din cauza lor n-a­vem timp să-l îngrășăm. Visăm că într-o zi cineva o să ne spună la ce să visăm și cît o să ne dea pe lună pentru asta.