Scenariul scris în pixeli

„Ești un ignorant. Stinge, bă, lumina aia, că te dau ăștia afară!”. Scena asta s-a întîmplat chiar zilele trecute, la un teatru din Iași. Protagoniștii erau o doamnă îmbrăcată extravagant, cu un colier bătut în pietre ce-i atîrna greu de gît și un tînăr îmbrăcat cu sacou și adidași. Replicile sînt, de neașteptat, ale doamnei și asprimea lor contrasta puternic cu finețea hainelor pe care le-a îmbrăcat. Contrariat, băiatul a îndesat telefonul în buzunar, cufundîndu-se în scaun de rușine.

Sînt două tipuri de oameni care merg la teatru: cei care se nasc, trăiesc și mor odată cu actul artistic de pe scenă și cei care nu pricep nimic din jocul actorilor. E inevitabilă această combinație, în fiecare sală de teatru găsești astfel de oameni. Nu îi poți tria sau priva de artă, dar atunci cum îi poți integra în peisaj?

Oamenii care vin la teatru și preferă să stea pe Facebook, în loc să-și deschidă inimile în fața actorilor, nu știu cum să intre în comuniune culturală. Nu i-au învățat părinții acasă și nici profesorii în școli cum să facă asta. Culmea, nu au deprins dragostea față de artă tocmai din lăcașul în care ea și-a făcut cuibul, dar ei pot fi ajutați și încurajați să se desprindă de ecrane din cînd în cînd. Totodată, nu trebuie făcuți de rușine pentru așa-zisa lor ignoranță, ci trebuie trași cu blîndețe către scenă. Cei care înțeleg de unde pleacă ițele jocului scenic știu că acestea nu ajung la fiecare spectator fiindcă sînt prea încurcate în măștile lor. Tocmai de aceea, este important să dezlipească privirile distrase de telefoane cu subtilitate, fără să bruscheze legătura care se formează timid, la început, între actori și publicul nehrănit încă de povești desprinse din scenarii. Iar cheia e undeva pe scena, așa că închide telefonul și caut-o.