Scurtmetraj pentru orbi

De unde căpătasem obiceiul de-a mă uita fix la oameni, nu m-am mai lămurit niciodată. Să fi văzut cum mă privea o­mul – galeș, în haine de sărbătoare. El a­vea, pe lîngă mîță și găinile-i pestrițe, un ochi mare și frumos, era plăcut să-l privești. Dar, cum să zic, om era și el.

Un’ să-nchizi și tu un ochi, cînd ăștia îți umblă în casă noaptea, ca hoții? Acum ești în piață, e ora zece și bei ceai fier­bin­te, convins fiind că n-o să mai dormi vreo­dată.

Mîine vremea se încălzește, mai tare în vest, mai slab în est, dar va fi soare peste tot. Ceața va reveni în zonele joase, iar minimele trec ușor pes­te pragul înghețului. Ne așteptăm la o maximă în jur de paișpe gra­de. Ne-am luat cu toții geci și șosete flaușate și-am ieșit în stradă, cu portavocea după noi.

Nu am ghicit viitorul nimănui astăzi. Am stat cu urechea stîngă li­pi­tă de radio, încercînd să-mi imaginez cum arată figura ăluia care spu­nea, deja pentru a noua oară, altă întrebare. Cine ești și de ce vrei altă în­trebare, am căutat un răspuns în cărțile de tarot.

Eli, Eli, lama sabactani?, spunea, amărît, Fiul Omului, cu carnea cîr­pi­tă de cruce. De la colegele de cameră am aflat că spun cîte-un verset biblic, în fiecare noapte. Noaptea trecută, am protestat în liniște, repetînd ce-a zis Isus pe cruce, într-o aramaică impecabilă. „Dumnezeul meu, Dum­ne­zeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

Ziceau că vine Apocalipsa chiar cînd trebuia să împlinesc nouășpe ani, în februarie. Eram în primul an de facultate, îmi sunam toți prietenii și le spuneam să iasă din casă. Credeam în ziua în care m-am născut și-am vrut ca ei să știe. Rezist!, am strigat în gura mare.

O mărturisire care m-a șocat ieri, într-un spital de nebuni – „o să-i rad mustața ăluia mîine. Și-o să-i smulg și toți dinții. Oricum, sînt atît de stricați, că te gîndești la gura lui ca la o poezie scrisă de Bacovia”, mi-a spus fata cu păr mov.

Iaca, s-a terminat. Mîine să mergi să cumperi lapte. Și ouă, că nici de-alea nu mai avem.