Sfîrșitul e aici

Viitorul nu sună bine. Vii­to­rul are același număr de telefon vechi pe care dacă îl apelezi o să-ți răs­pun­dă o voce tristă, ștearsă și o să auzi mereu pe fundal un hîr­șîit con­tinuu care te bruiază. Nu, vii­torul nu înseamnă doar tehnologie, copii de doi ani care învață să-și poarte degetul pe tablete scum­pe, nu înseamnă că vom avea mașini care vor circula cu aripi în loc de benzină. Nici acum, nici în 50 și nici în 100 de ani.

Vor exista mereu sate sufoca­te de dealuri, de mizerie și de o să­ră­­cie care va ține tot mai mulți co­pii fără încălțăminte în pi­cio­are. Va exista mereu o tristețe pe chi­pul cui­va, una nespusă, însă care nu va fi ștearsă de trecerea ani­lor. Însă ne-am obișnuit să trăim hrăniți cu minciuni pe care ajun­gem să le credem ca să nu ne pier­dem mințile.

E doar o ploaie de vară cu ca­re preferăm să ne îmbătăm. Să spu­nem că încă mai credem că vor creș­te copiii noștri mari și că le va fi bine. Că vine altă generație din urmă. Vine, însă vine o generație care adună și trage ponoasele tuturor celor de dinainte. Vor exista me­reu oameni care dorm în gări, care își învelesc singurătatea cu blana unui cîine abandonat, care jinduiesc la căldura unei camere și care vi­sea­ză să uite răceala unei bucăți de beton. Vor exista mereu copii care nu vor ști cum arată o bucurie simplă și al căror deget va învăța doar să arate spre fericirea altora. De anii 2000 lumea se temea și alegea mereu dintre două variante: ori va fi sfîrșitul lumii, ori vom circula în navete spațiale, vom trăi cu aer și ne vom teleporta oriunde.

Nu avem navete spațiale, dar avem începutul de sfîrșit de lume care e deja aici.