Spovedanie cu sclipici

Un caiețel învelit cu o co­per­tă al­­bastră, grunjoasă cînd o atingeai, pe ca­­re stă­tea lipită o bucată de nailon ta­­re, sub care, pesemne, trebuia să-ți a­șezi numele. Pu­tea fi numit, la fel de bine, un dreptunghi mic al de­con­spi­­rării sau adresa la care tre­bu­ia s-a­jun­gă înapoi, de fapt, tot ceea ce-a­veau cei­lalți de spus. Pasat din mînă în mînă, uitat în pupitru, luat acasă pentru completare și-ascuns într-un buzunar secret al ghiozdanu­lui, o­ra­colul făcea palmele ca­re-l a­tin­geau, la primire, să tran­spire de emoții și bătăile inimii să pornească la galop. Listele cu-ntrebări por­neau, de o­b­i­cei, inofensiv. Nu­mele-ți avea o trecere la mai multe caiețele dacă era scris cu scli­pici și pagina cu data naș­terii se transforma într-un calendar suc­cint, în care zilele fără vreo celebrare erau tăiate fără vreun resentiment, fă­cînd loc doar celor importante. Nu mai era cale de-ntoar­ce­re dacă a­jun­geai la întrebarea a treia. Acolo deja începeai o ierarhizare a membri­lor fami­liei, a culorilor preferate, mîncărurilor pe care-ai fi în stare să le suporți zil­nic și-a filmelor ale căror subtitrări fugeau de pe e­cran mai re­pe­de decît le puteai tu descifra.

Întrebările cheie te loveau ca un topor în creștetul capului, lăsîndu-te să cugeți parcă prea puțin timp la cîte feluri de-a te iscodi ai putea găsi pe mo­ment. „Cum arată băiatul de care-ți place?” sau „Ai furat vreodată ce­­va?” apăreau în lista inofensivă prea din senin. Ți-ai fi putut da tu o șan­să și-ai fi trasat o liniuță acolo, dar asta-nsemna să ți se-ntoarcă înapoi, și ca­ie­țe­lul tău să se transforme, și el, în ceva mult prea plictisitor pentru a pu­tea fi îndurat. Înghițeai în sec și te spovedeai cu pixuri cu gel colorate, de­se­nînd ceva-n dreptul răspunsului, doar de-ar atrage atenția mai mult de­cît mărturisirea ta.

Rămasă pe fundul unui dulap, sinceritatea ta pe-atunci stingheră și parcă, nu prea conștientă, azi scrie liniuțe-n dreptul tuturor întrebărilor de­ranjante. Te lasă să te-nvîrți în jurul unui „bine” sau „rău” și, de la atîta o­boseală, mai că ți-ar pune în mînă un pix roz cu sclipici și-o foaie velină în care să te-ncepi a mărturisi.