Trecerea în nefiinţă

Viața e nedreaptă. Am fost și eu martoră unei astfel de nedreptăți, cînd mi-a fost luată de lângă mine o persoană importantă. O persoană la care țineam foarte mult, chiar dacă ne vedeam destul de rar, din cauza distanței dintre noi. Cel mai des am văzut-o în perioada când eram o copilă, cînd ea venea în vizită la bunicii noștri, de două ori pe an. De fiecare dată cînd venea îmi aducea dulciuri și jucării; și cum poți face un copil să se atașeze de tine, dacă nu în felul acesta?

S-a înțeles foarte bine cu mama, fiind aproape de aceeași vîrstă, iar mama mereu mi-a povestit despre cît de bine te făcea să te simți numai prin zîmbetul ei plin de carismă. Era o fată plină de viață. Țin minte și acum cînd am vorbit într-o zi cu ea, în clasa a XI-a, și m-a întrebat ce vreau să fac după ce termin. I-am răspuns pe un ton răstit: „Nu știu. De ce mă întrebați toți asta ?”. A tăcut, apoi mi-a zis: „Nu știu dacă vei ține cont de sfatul meu, însă viața e scurtă și mai bine faci ceea ce trebuie la timp, iar cel mai important este să faci ceea ce-ți place”. Atunci nu am dat prea mare importanță acelor cuvinte spuse de ea. Am apreciat-o tot timpul, pentru că și-a dat seama că trebuie să meargă mai departe, indiferent de situație și de starea în care era. Iubea arta foarte mult, adora să deseneze, a absolvit un liceu de artă, însă, din păcate, nu a putut să-și continue visul, urmând acest drum.

Ultima dată cînd am vorbit, a fost de ziua ei de naștere, cînd întrebînd-o ce-și dorește, mi-a răspuns cu o voce firavă: „Sănătate, atît vreau”. Deși era destul de clar la ce se referea, eram prea imatură pentru a înțelege în profunzime. Am conștientizat abia după ce ea nu a mai fost acolo pentru noi.

DE Andreea TIMOFTICIUC