Tribuna țesutului divizibil

Sîntem prea mulți. Îmi voi asuma toate verdictele cu tentă fascistă care se vor abate asupra mea deoarece cred în acest adevăr simplu și fac mențiunea că nu formulez un mesaj împotriva perpetuării speciei. Sîntem mulți și or­becăim de cîteva milenii prin beznă du­pă lumină. E un hobby al nostru, du­pă campionatele mondiale de fotbal, vo­yerismul ieftin prin intermediul site-urilor de socializare și mîncarea de la KFC. Vrem cunoaștere, know-how-ul universal și nici măcar nu vrem neapărat să fim originali, ori singurii care deținem marele secret. Vrem doar să fim primii care îl află. Și, bi­ne­în­țeles, care îl dau mai departe. Suferim de complexul lui Moise predicînd pe mun­te la o scală infimă, fie că e vorba de o carte, un filmuleț de pe YouTube, sau piesa aia a lui Bob Dylan care vor­bește care și cum le-ar cunoaște pe toa­te. N-am să vorbesc despre frustrarea mea de pe vremea cînd oja neagră în­ce­puse să fie la modă, sau de amuzanta poveste pe care am auzit-o de la prietenii mei artiști cum că cea mai viscerală experiență a scrisului are loc doar în fața mașinii de scris, concluzie urmată în mod direct de un minitrafic cu anacronicele dispozitive.

Cataclismul trendsetter-ului are loc în fața propriei sale intrări în deri­zo­­riu, pornind de la premisa că toate fe­­nomenele de masă iscate dintr-un punct zero, nu numai că anulează in­ten­­sitatea epicentrului în cele din ur­mă, dar devine vehicolul unei unifor­mi­zări la fel de lărgite la scală pe cît de in­tens va fi popularizat conceptul în ca­uză. Să nu uităm că poporul lui Moi­se a rătăcit patruzeci de ani în deșert.

Alexandra PANAETE