Un fluture pentru fiecare suflet

Zboară! Zboară ca gîndul mic flu­turaș! Așa mă învăța bunicul să le spun fluturilor. El îi asocia cu su­fletele persoanelor dragi ce s-au dus la ceruri. În mare parte se referea la fluturașii albi, semnificînd puritatea din sufletele oamenilor. Mi-e dor de el. Dar mereu mi-l amin­tesc cu zîmbetul pe buze, mereu mă gîn­desc că acolo undeva se afla flu­tu­rașul lui, zburînd printre frunzele copacilor. Sufletul se înalta la cer și odată cu acesta și fluturașul își fa­ce apariția în preajma persoanelor apropiate. Acel zbor timid și toto­dată gingaș, agil și totodata misterios. Aș vrea să știu cum e… Să simt vîntul cum îmi strapunge fața as­pră, cum razele soarelui îmi în­căl­zesc trupul, cum toate viețui­toa­re­le zboară la unison, chiar dacă fie­care viețuitoare e unică și se dife­ren­țiază de celelalte prin foarte multe lucruri, cînd zboară, toate par a fi din acelasi fim cu happy end. De sus, totul se vede diferit, oamenii par a fi o mulțime de furnicuțe grăbite fiecare mergînd în drumul său. Cînd zbori foarte rar vei da peste vreun ambuteiaj sau peste vreo stradă a­glo­merată. In zbor totul decurge de la sine, fluturașul va zbura lin fară a se lovi de obstacole, va merge a­co­lo unde se află orice persoana ce a pierdut vreodată pe cineva, și le va face ziua mai bună, așa cum mi-o face și mie de fiecare dată cînd îl zăresc.

Îl urmăresc cu privirea, a­poi îmi închid ochii, îi intru în joc, îmi deschid brațele, încep să alerg în stînga și în dreapta așteptînd să mă înalț la cer, să plutesc în derivă printre nori fără să-mi știu des­ti­na­ția. Stop joc! Un strigăt mă trezește la realitate. Îmi deschid ochii, pri­vesc în jur, dar tot ce văd este acel flu­turaș ce mi se așază pe nas. Hap­ciu! Îmi frec ușor nasul și-mi continui jocul, urmez cu sfințenie pa­șii pe care bunicul mi i-a arătat pen­tru a fi una cu fluturașul.

de Oana PĂVĂLOI