Un mamifer de metal

„Cînd o să mă fac mare, vreau să fiu aviator. Să mă iau la întrecere cu păsările și să le fac cu mîna atunci cînd supersonicul meu le va lăsa în urmă.” Asta le spu­neam alor mei cînd încă nu reușeam să îl pronunț pe „r” și spuneam tuturor că eu-s „Floi”. Am văzut toate desenele copilăriei cu avioane și cîntam „Avion cu mo­tor” ori de cîte ori vedeam cîte o dîră albă pe cer, chiar dacă în capul meu nu era limpede cum de un avion poa­te fi atît de… lung.

Prima data cînd am zburat eram în fața casei. Știu că-i explicam tatei, în timp ce dădeam din mîini ca să mă fac mai înțeleasă, că eu am musai nevoie de un a­vion adevărat ca să pot să-i fac mamei cu mîna de sus și să-i spun cînd vine ploaia. El părea că mă înțelege, ba chiar mi se părea că îmi dă dreptate, dar mi-am dat seama că mă asculta doar pentru că îi eram simpatică atunci cînd m-a apucat pe nepregătite de mijloc și m-a făcut să zbor vreo jumătate de minut printre butucii de vie din curte.

Am zburat fără turbulențe și am aterizat încet du­pă ce am primit permisiunea turnului de control care începea să răsufle tot mai greu după ce m-a tîrît prin curte, doar ca să încep să-mi doresc și eu doar păpuși și bomboane pe băț. Am urmat apoi școala de aviatori, sub atenta su­pra­veghere a fratelui meu mai mare, învățînd să pilotez pe avionul pe care îl primise cadou de la Moș Cră­ciun și care era cel mai cu moț de pe toată strada pentru că avea telecomandă cu leduri colorate. După trainin­guri intense și multe exerciții, am reușit să-mi împlinesc în sfîrșit visul: să fiu pilot adevărat. Pilotez de cîte ori am ocazia – și o fac chiar bine de­cît mi-am imaginat vreodată – numai că încă nu am învățat nici pînă a­cum cum stă treaba cu aterizările, pentru că zborul meu se termină brusc în fiecare di­mi­neață, cînd sînt ne­vo­i­t­ă să opresc alarma telefonului.