Unde mai întîrzii?

Astăzi iar am întîrziat. În ce trei ani de facultate am întîrziat aproa­pe în fiecare zi la cel puțin un curs din trei, dar niciodată nu am fă­cut-o intenționat. În cei trei ani rămași atît de vii în mintea mea, m-am tot gră­bit: să ajung la ore, să predau te­me­le la timp – lucru care nu mi-a reu­șit mereu, să prind loc pe rîndurile din spate la examene, să prind autobu­zul și să iau nota aia de trecere. Am fugit după timp pînă mi-a venit rău. Dar de astăzi nu mă mai grăbesc, nu mai am unde să întîrzii și nici cui să-i arunc stînjenită un „mă scu­zați”, în timp ce mă rog să nu scîrțâie sca­unul pe care vreau să mă așez. Nici la ședințele de sumar sau de anali­ză de număr ale „Opiniei” n-o să-mi mai găsesc locul și poate că Iașul în sine mă va da uitării, chiar dacă m-a crescut timp de 22 de ani.

Eu o să-i păstrez pe toți undeva în cutia cu amintiri pe care vreau s-o deschid de mult timp, iar acum a venit momentul. Și-o să-i port cu mine peste tot, oriunde o să mă poarte curiozitatea asta a mea. Sînt recunoscătoare pentru oamenii pe care i-am întîlnit aici și pe care nu i-aș fi cunoscut dacă aș fi rămas la facultate în București. La final, știu sigur că am aparținut școlii de aici, unde am învățat ce-i aia limbă de lemn și cum am fost înlănțuită de ea în 12 clase. Le sînt recunos­cătoare ce­lor care m-au îndrumat să-mi dez­lăn­țui condeiul și mi-au dat încre­de­rea lor. Pentru că nu oricine îți pu­ne un ziar în brațe spunîndu-ți să îl um­pli cu ce vrei tu, numai „fără patetis­me”.

Toca de la cursul festiv am s-o las acasă, la fel și nopțile nedormite în care am scris proiecte sau teme. Plec cu o „Opinie” în bagaj, eșarfa viși­nie și mult optimism. Sper că timpul n-o să-mi potolească setea de explorat. Iar cînd ai mei n-or să știe unde să mă găsească, vreau să nu uite că eu rămîn acolo, semnată în paginile u­nui ziar care mi-a fost călăuză.

Nu știu cum se face că eu în­tîr­zii, dar viața n-a întîrziat niciodată. Cu o precizie mecanică, ea mi-a furat – și încă o face – din tinerețe, din fe­ri­cire și din amintiri. Acum mă îm­pinge să cresc și să plec de acasă. Sper că nu pierd trenul care mă du­ce către necunoscut și să nu-mi îm­prăștii lecțiile cu care m-au înzestrat profesorii din facultate.

Generația mea a împrăștiat de­ja dîre de cerneală neagră peste di­plo­ma de jurnalist. O generație aflată la răscruce, între vechi și nou, între sticlă și hîrtie cum s-ar spune, care se adaptează ușor, dar riscă să ră­mî­nă uitată în istorie întocmai pen­tru flexibilitatea asta.