Vajnicii noștri paznici

În urmă cu vreo doi ani și ceva de zile, Alexandru zgîria eticheta unei sticle bere fără alcool în Vatican. Crîș­­ma era o clădire galbenă, pătrățoasă, as­cunsă în spatele bisericii catolice din orașul de la granița cu Ucraina, Si­ret. Alexandru era polițist de frontieră de mai bine de zece ani. El era unul dintre puținii pe care nu i-a săltat DNA-ul, DGA-ul, DIICOT-ul sau ce alte D-uri de combatere ale criminalității și-au parcat dubele, lîngă cele ale te­le­viziunilor, într-o dimineață frigu­roa­să, în punctul de trecere a frontierii.

Alexandru avea un salariu de 10 milioane de lei pe lună. Îmi spunea ce­va de niște sancțiuni pe care le-a pri­mit la un moment dat, dar n-am în­țe­les dacă e din cauza diabetului care-l macină sau pentru că a făcut și el cî­te­va măgării. Probabil că nici el nu e „cu­rat”, dar nici n-a pretins c-ar fi. În cele trei sferturi de oră cît am vorbit, nu mi-a povestit despre dreptate sau justiție, ci despre familiile colegilor săi.

Dar se apropia ora trei, soarele ier­natic începea să se ascundă în spatele turlei bisericii catolice și Alexandru se pregătea să intre într-o tură de zece o­re. Dar încă îmi povestea. Cu o săp­tă­mînă înainte, două JEEP-uri blindate tre­cuseră în trombă prin zona verde (bucata de teren care leagă două pun­cte vamale). Urmărirea a durat aproape o oră, iar polițiștii de frontieră, dotați cu mașini găurite de gloanțe, cu cauciucu­rile distruse și mult prea răsfirați ca să asigure toată zona, au găsit unul dintre JEEP-uri înfipt într-un stîlp. Ce­lă­lalt a trecut fără probleme. Cu două săp­tămîni înainte, un „iepure” – de regulă o mașină sport, foarte manevrabilă, fo­losită pentru a atrage atenția gră­ni­ce­ri­lor în timp ce prin punctul vamal ve­­neau alții, „cu treburi serioase” – a rupt-o prin punctul de frontieră și a a­juns în Siret. Pe trecerea de pietoni a măturat o fetiță de cel mult zece ani care mergea la școală.

Alexandru stătea în fața mea și se uita lung la cea de-a doua sticlă de bere fără alcool pe care o terminase. Se gîndea la multe lucruri, printre ele nu era data la care România o să in­tre în spațiul Schengen și el o să devină paz­nicul Uniunii. Prost echipat, prost plătit, arătat cu degetul prin oraș și scos țap ispășitor de către o țară întreagă, Alexandru se ruga mînios, în spatele bi­sericii, să treacă și ziua de mîine fă­ră să-l omoare nimeni.