Zilele de odinioară

Îmi citește poveștile scoase din podul plin de praf, iar eu le ascult în liniștea serii. Fug spre bradul împodobit, îmi iau bomboana preferată și mă așez în poala ei, sau asta e doar în imaginația mea de acum. Cu părul bălai, vîlvoi, îmi zîmbea întotdeauna. Ducea povara bolii grele, dar nu o lăsa la vedere atunci cînd venea la noi. Ziceam că e aceeași mereu, delicată în tot ce făcea. Aducea mai tot timpul cărți de povești cumpărate de bunicul, fructe de la magazinul din colț și mă îmbrățișa. Mă suiam pe picioarele ei și voiam să ne legănăm amîndouă în sincron. Ne ieșea tare bine. Astea erau duminicile dinainte de Crăciun, pe cînd eram mică, pînă la șase ani. Despre bunica-i vorba. Mereu ocupată de nepoate, într-o fugă continuă să aibă grijă de noi și să avem tot ce e mai bun.

Nu lucra, doar bunicul era cel care mergea la serviciu zilnic. Bunica avea tot timpul din lume și și-l petrecea făcînd treabă, mîncare și jucîndu-se cu mine. Mă adormea seara pe picioare, mă îmbrobodea cu baticul ei cînd eu îi ceream, căci altfel nu adormeam. Mă ducea peste tot și tare bine mă mai simțeam. Era doar timpul nostru, al nimănui altcuiva. Îmi cocea cozonaci chiar dacă nu era sărbătoare și mi-i dădea să-i manînc cu lapte. Răsuna camera cînd bunica îmi cînta fel și fel de cîntece, iarna, lîngă sobă.

Acum e liniște, la fel ca-n serile în care bunica nu venea la mine. Trece pe la mine acum doar în vise și mie îmi e greu. Zic mereu că e într-un loc mai bun, dar știu că încă trăiește. I-aud glasul lin și zîmbesc. Probabil oamenii buni au nevoie de liniște și odihnă.

de Diana NECHITA