Scandinavia metalică pe pămînt românesc

Un fum înecăcios domină mai toată scena. Îl poți dis­tinge prin luminile colorate ale proiectoarelor ce se mișcă în toate direcțiile, iar din bezna ce acoperă în­tre­a­ga sala se aude o voce îngroșată, care ne sperie de la pri­mul cuvînt. „Sînteți pregătiți pentru metal?”, ne-ntreabă cu ardoare prezentatorul evenimentului Rock’N’Iași Metal, și fără nici-o altă întrerupere invită pe scena Casei de Cultură a Studenților trupa de rockeri liceeni, Me­mento Mori. Precum un chibrit ce aprinde din prima încercare soba, la fel și băieții animă atmosfera, punînd jar pe foc prin diferite piese, cum ar fi un cover la „Vodka” a trupei finlandeze Korpiklaani, sau „Goana Nebună”, ce ne șoptește pe ritmuri folkiste un metal lin.

Bătăi pe scenă

„Urmează acum semifinala în care veți vedea cum trupe nebune își dau duhul pe scenă pentru a vă dis­tra. Dar avînd în vedere că acesta ar trebui să fie un con­cert de metal, vă rog să lăsați scaunele, și să vă apro­piați de scenă!”. Comanda prezentatorului este pri­mi­tă cu fervoare de toți spectatorii, care pînă în acel mo­ment se zvîrcoleau pe scaune.

Fanii îngînă pe ritmurile săltărețe, mai cîntă cîte un vers, două, uneori și-o piesă întreagă sau țipă pînă ră­gu­­șesc, cuprinși parcă de un virus al genului metal de ca­re nu pot scăpa. Trupa Demoniah hrănește foamea cu un black metal cu mesaje religioase, sub atenta privire a unui violoncel al cărui stăpîn mișcă arcușul mai re­pe­de decît se joacă chitaristul cu corzile. Nici toboșarul nu se lasă mai prejos, fiind parcă posedat de fiecare dată cînd lo­vește cu forța unui viking în talgerele aurite. Atenția este însă captată în mare măsură de vocalist, ale cărui bră­țări cu țepi îi acoperă tot antebrațul, dar ca­re nu par a-l deranja ori de cîte ori îl mai vezi în­țe­pîn­du-se cu ele.

Restul trupelor duc mai departe lupta melodică, fie­­care venind cîte ceva nou în bătălie. Ar­mies of Enlil, Cri­mena sau Vespera ies rapid din culise în­con­jurați de un fum pe care-l taie cu chitara și basul, iar un­dele so­no­re ale clapelor parcă-l împrăștie prin toa­te colțurile sălii. De la atitudine pînă la echi­pa­ment, tru­pe­le par mai degrabă unități militare, dotate cu tot felul de strategii și armament, portretizate de ele­mente ale ge­nu­lui metal. O artilerie cu componente pun­kiste și rit­muri deathcore pe interpretări rapide, care lovesc cu o bru­ta­­li­tate primită cu urechile ciulite ale spec­ta­to­ri­lor. Nimeni nu e cruțat, însă nici nu se cere milă, toți pri­mesc cu brațele deschise cîntecele ce îndeamnă la in­somnie, și zeci de mîini încornorate așteaptă ridicate cîte o altă piesă.

Paul ANDRICI