Buzduganul lui Ștefan, deasupra cavalerilor medievali

„Iașul Medieval” a campat în Piața Palatului de pe 5 pînă pe 9 iunie, iar din corturi au ieșit să ne sperie mercenari și spadasini. Apoi domnițe la brațul partenerilor lor ne-au purtat pe pași de dans către timpuri în care muzica suna exorcizant, ca în balade. Pentru copii, prin piață mișunau clovni, iar pe scenă se jucau piese care-i țineau locului, fără să-i distragă nici vata pe băț și nici poneiul aciuat la un stand. Mai tîrziu, spre seară, tinerii s-au putut relaxa la spectacolele ținute de Sukar Nation sau de Pavel Stratan. Totuși, pentru Emilian, expozant care a adus kurtos-ul la prima ediție a Iașului Medieval, aceasta „a fost doar o tatonare a terenului, care, din cîte văd eu, nu prea a prins.”

La sfîrșitul lui iulie, Sibiul se în­crun­tă către cetățile lumii și le cheamă la sărbătoarea sa. Anul trecut am ajuns la Festivalul Medieval „Cetăți Transil­vane” aproape de încheiere, însă festiva­lul adunase atîta lume, încît era im­po­sibil să înaintezi prin mulțime fără să pri­mești măcar un ghiont în spate. Anul aces­ta, însă, am mers în „Iașul Medie­val” din primele zile, dar oamenii nu se îmbulzeau, ba chiar abia pescuiai cîte unul pe la standuri. „A fost odată ca nici­odată o cetate care se numea Tîrgul Ie­șilor…și povestea merge mai departe”, spune afișul de o parte și de alta a sce­nei în fața căreia saltimbancii de la Cava­le­rul Medieval se luptă pe nerăsuflate. Au început cu săbii, „de o tonă”, după cum se amuză bicicliștii veniți de pe Co­pou, după ce un amic i-a păcălit „că unii își dau cu săbii și topoare în cap”, iar apoi cu buzdugane prinse de niște lanțuri groase.

Noi, specta­torii din stînga ezităm, însă cei de pe par­tea cealaltă, mai doritori de sînge, îi stri­gă „Omoară-l!”

Bărboșii se năpustesc unul asupra al­tuia cu o furie venită parcă din sălbă­ti­cie și, cînd se ciocnesc, dau să închid o­chii, dar imediat se aude zbanggg, iar din scutul de fier boțit mă aștept să sară scîn­tei. Însă sclipirile de foc nu apar, dar u­nul dintre cavaleri zace lat, iar deasupra sa, adversarul stă să-i ia capul. „Ce să-i fac?” întreabă cîștigătorul. Noi, specta­torii din stînga ezităm, însă cei de pe par­tea cealaltă, mai doritori de sînge, îi stri­gă „Omoară-l!”. Între timp, alți doi ca­valeri vor să-și apere onoarea și îndrăz­nesc să se întreacă în săgeți, însă acestea sînt atît de grele încît unul dintre băr­bați începe să se învîrtă împrejurul pa­rului, prinși ca de-o vîltoare. Imaginile încep să semene cu niște scene din se­ria­le cunoscute, asupra cărora publicul nu cade de acord. Piticul de la Cavalerul Medieval, „aduce cu Tyrion din Games of Thrones”, iar Andrei, cînd îl vede, i se pune în cale și nu-l scapă pînă nu-și face o poză cu el. Doamnele de lîngă sce­nă, însă, murmură ceva despre „Suley­man Magnificul” și, cînd, pentru a patra oară, văd un scutier rostogolindu-se a­proa­pe înainte să primească lovitura fa­tală, mă întreb și eu dacă nu cumva unele scheme sînt făcătură.

Cu-o surcică-n lume

Pe la chioșcurile improvizate de o parte și de cealaltă a scenei bate vîntul. Lumea nu se îngrămădește la figurine din turtă dulce și nici la ciocolată de casă. Noroc de soarele care fierbe capetele ce se înverșunează să vadă spectacolul că mai vine cîte un client la butoaiele Ti­mi­șoreana, după un pahar de bere rece. Ală­turi, o măsuță ornată de linguri și cruciu­lițe încrestate, pe care așteaptă să fie descoperit un album de fotografii. În pri­ma, Traian Băsescu strînge mîna unui gos­podar sadea, îmbrăcat în straie po­pu­lare. Apoi, același bărbat poartă o discu­ție relaxată cu Ion Iliescu, iar după îi în­tinde prietenos Prea Fericitului Teo­ctist, fostului Patriarh al Bisericii Orto­doxe Române, o lingură cioplită frumos.

Bărbatul se recomandă meșteșugar din Fălticeni, Marian Viorel, aflat la înce­put de drum, întrucît abia de 17 ani fră­mîntă lemnul și-l transformă în păuni, inimi sau spic de grîu. Tot de atîta timp colindă țara și lumea cu rucsacul în spa­te, întrucît în atelier nu prea are timp de stat și de lucrat. Ba e tîrg la Iași, ba e la Sibiu sau Brașov și-atunci își pune lingu­rile în stare brută în ghiozdan și le șle­fuiește pe drum, sau le cioplește cît stă la stand. Sau sînt zile de sărbătoare și trebu­ie să fugă la mănăstiri ca să ducă cru­ciulițele cerute și-atunci pleacă iar de-acasă cîteva nopți, lăsîndu-și soția să mai lucreze finisaje la materialele rămase în urmă. „Dacă tot ziceam că mă plimb, să vă spun că am fost și în Canada și în Quatar și în Iordania și în Elveția și în Ger­mania. Iar la una dintre ocazii am vor­bit în engleza mea stricată chiar cu cancelarul Germaniei și cu prințul de Mo­naco. Mă ciupeam și eu să văd dacă nu visez”, îmi șoptește meșteșugarul și apoi îmi întinde cu mărinimie un ca­dou, o lingură măiastră, simbol al iubirii, mur­murînd încă ceva. „Vedeți, eu promovez numai simboluri pozitive. M-am gîndit că este destul rău în lume ca să-l mai scot și eu în față”, iar cînd mai trag un ochi la lucrușoarele atîrnate ca pe umeraș, toate au un aer împăciuitor. De sub masă, ne­nea Marian scoate o lingură netermina­tă, pe care o ridică mîndru în văzduh „pen­tru că Dumnezeu a vrut, cu surcica asta, eu am văzut lumea”.

După standul fălticeanului mai sînt cîteva mese cu genți din piele, ii și o ru­lotă rătăcită de la Betty Ice. Însă nimic nu face cu ochiul publicului, care s-a o­prit lîngă cantonamentul cavalerilor me­dievali, unde zalele zuruie a izbîndă. Era vorba de reușita unui bărbos, care rînjea sadic. Izbise cu atîta forță toporișca în ia­taganul colegului de spectacol, încît ră­măsese în mînă doar cu mînerul de lemn, crăpat în două.