Cernitele ceasuri de cîntec

Amintirile frumoase se nasc fără prea mult efort și pe neașteptate, lîngă oameni pe care nu-i știi, dar cu care împarți aceleași plăceri. O mînă de oameni care s-a strîns ciorchine joi, pe la 21.00, în Galeriile Phoenix să-l asculte pe Emeric Imre. Sunetul arcușului viorii taie prin liniștea strînsă de nerăbdare. Partenerul cînterețului de folk, Jimi „EL” Lako, pune vioara sub bărbie și o strunește mai să-i iasă sufletul din carcasa de lemn. Degetele lui Emeric Imre sar de la un acord la altul, iar cu cele douăsprezece coarde pe care alunecă, pare că ar cînta la două chitare odată.

Ai mai citit poezii de-ale lui Adrian Păunescu sau Nichita Stănescu, ai mai ascultat și cîteva piese de-ale lui Emeric Imre, chiar le știi integral, însă interpretarea și muzicalitatea versurilor strecoară un tremur în tine de fiecare dată. Folkistul începe cu un jurămînt, și nu doar recunoaște că „Dumnezeu a fost ea”, dar promite cu fiecare cuvînt o tresăltare de suflet, un zîmbet pictat migălos pe fețele sterpe.

După o pauză, cîntărețul se-ntoarce deschizînd cea de-a doua parte a spectacolului cu nostalgie, interpretînd piesa „Condamnarea la toamnă”. „Nu e toamnă cum ești tu/ Vara mea de suflet, nu”, rostește folkistul cu dorul tinereții pe care a înlănțuit-o între coardele chitarei. Ne povestește de Cluj cu izul anilor ’80 și de serile de satiră ținute în brigăzile studențești. Bate un ritm alert, începe să cînte cîteva stihuri, iar vioara îl ajunge din urmă și-l poartă pe niște brațe lungi de sîrmă. Rămînînd în sfera parodiilor, folkistul schimbă cadența și bate un ritm țigănesc.

Jimi „EL” Lako se-adaptează repede, iar ciupiturile de vioară se-aud ca niște pași mărunți, pituliți care o iau la fugă și trec printre scaune. Într-o parte, sprijinit de o coloană, Adrian Beznă își bea berea și rîde pe sub mustață cînd Emeric Imre amintește de el. Urcă pe scenă și po­ves­teș­te despre o seară pe plajă cînd folkistul a coborît din fața reflectoarelor între oameni, iar în marea aceea de suflete nu se auzeau decît o voce și o chitară.
Ne-am ridicat și ne-am apropiat mai mult, ca niște nebuni de alb, nebuni de muzică. Emeric Imre și „EL” Lako fac schimb de instrumente, iar îndemînarea folkistului nu dezamăgește nici acum.

Toți sîntem studenți. Nu mai e nimeni tată, mamă, bunic, patron de bar sau cîntăreț. Sîntem cu toții niște studenți care s-au adunat să cînte, să povestească, să rîdă și să facă haz de necaz. „Ce-i rău în asta? Nu-i rău nimic/ Fetița mamii se amuză un pic”, fredonează cu toții ca în fața unui foc de tabără. Focul dă să se stingă, dar publicul a învățat că-i bună și varianta rea, așa că se depărtează murmurînd versuri care li s-au lipit ca o ștampilă de limbă: „Totuşi ţine minte, ţine bine minte/Te salvez de mine fiindcă te iubesc”.