Chitarele și sufletele care s-au ascuns în ele

Nici nu vrei să respiri, ca nu cumva, fără să vrei, să alterezi sunetele care se ridică lin spre cupola Aulei Bib­liotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași, în care vineri, 17 noiembrie, s-a deschis cea de-a X-a ediție a Iași Guitar Festival. Chitara clasică și clarinetul par să vorbească, să comunice între ele. Față în față, Daniel Dra­gomirescu și Doru Albu par să lase instrumentele să-și cînte singure, unele celorlalte. Tot asta fac și mem­brii Ansamblului de chitare al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” care, veniți din Cluj-Napoca la Iași, intră sfioși în scenă, se-aliniază și numai atunci cînd se-așază cu instrumentele în brațe, par să se simtă, în sfîrșit, familiarizați cu ce li se întîmplă. Ritmurile se grăbesc, curg încetișor sau sînt date la schimb pe loviturile scurte ale degetelor tinerilor pe chitare. Simți că ești plimbat, legat la ochi, într-un cinematograf uriaș în care coloanele sonore ale filmelor derulate se schimbă la infinit. Treci de la drame la telenovele și-apoi te întorci la ritmuri line și ușoare și nu-ți dezlegi fîșia neagră de material decît atunci cînd sunetele se sfîrșesc și tot ce ră­mîne pe scenă e zgomotul unor aplauze care se întorc, înapoi, către public.

Aplauze aproape transformate în muzică se găsesc și-n Casa de Cultură a Studenților, în Sala Gaudeamus, în cea de-a doua zi a festivalului. Pe scenă e un băiat îmbrăcat în vișiniu, care participă la Concursul de chi­ta­ră electrică, început la ora 14.00. După un solo, pe scenă apar alți trei tineri și-acum juriul vrea să vadă cum cîntă în formație. Fuge spre mama care l-a filmat și-și aranjează chitara, ca pe un obiect de mare preț, peste cutia pe care-a pus-o pe scările dintre primele două rînduri de scaune.

O mămică tunsă scurt, cu ochelari, se tot plimbă în rit­mul muzicii cu o fetiță mică, blondă, cu o suzetă în gu­ră, în sus și în jos pe treptele sălii. Respectă amîn­do­uă ritmul muzicii și, atunci cînd fratele mai mare urcă pe sce­nă, se-apropie și ele. Fratele mai mare însă nu-i chiar mare – nu are mai mult de șapte ani și chitara pare chiar să-l depășească în înălțime. Ia poziția unui roc­ker serios, își înfinge picioarele în pămînt și-ncepe un solo pe una dintre piesele celor de la Metallica.

Piesa se sfîr­șeș­te, formația care îl acompaniază părăsește scena însă băiețelul nu se dă plecat. „Îi place pe scenă – mai vrea să stea”, spune prezentatoarea rî­zînd, în timp ce micul chitarist descumpănit descoperă treptele, le coboară în fugă cu ajutorul tatălui și dă fuga către mămica emo­țio­nată care-l îmbrățișează cu pute­re. Degeaba-l mai auzi pe Bon Jovi care cîntă „have a nice day!”, că a ta nu poate deveni de-acum mai bună de-atît.

Sursa foto: Dan Spînu