Condimentele cu care a iuțit Maria Răducanu jazzul

Contrabas, pian, baterie și voce. Chris Dahlgren, Niko Meinhold, Michael Griener. Quartetul Mariei Răducanu a îndulcit Ziua mamei și a femeii la Iași, de 8 martie, într-un concert care-a încălzit inimile celor o sută de ieșeni ce s-au aciuat de vînt în Sala Rosini de la Palas. Pe ritmuri cînd agitate, cînd liniștite, filonul de folclor pur românesc din melodiile Mariei au trezit nostalgii și-n fantomele ce
bîntuie Palatul Culturii. Timp de aproape 90 de minute, jazz-ul a răsunat în centrul Iașului mai puternic decît hiturile fără de substanță din colosul comercial care umbrește Palatul, iar Maria Răducanu a strălucit, într-o seară în care a chemat publicul ca-n propria casă și le-a cîntat, din suflet, doine din toate colțurile lumii.

Maria e răgușită. Bate nervos din pi­cioare pe scena improvizată, ples­căie din limbă, se cutremură toată și părul i se umflă amenințător, vîl­voi, de parcă o sută de avioane ar vrea să decoleze în același timp în toate di­rec­țiile. Răsfoiește partiturile, mai în­cearcă o vocaliză, se uită spre băr­ba­ții din spatele ei. „Which one of the­se amazing songs should we choose next?“, și rictusul de pe față îi piere in­stantaneu, înlocuit fiind de-un zîm­bet care-i cuprinde pînă și ochii.

În Sala Rosini de la Palas sîntem toți ca-n sufrageria Mariei. Te-ai aș­tep­ta s-o vezi coborînd printre oameni c-un ceainic sau mergînd să tra­gă jaluzelele, să lase soarele să-i pic­teze muzica. Ești suficient de a­proa­pe de scenă încît să-i prinzi partitu­ri­le lui Niko atunci cînd se dez­lăn­țu­ie asupra clapelor sau să auzi cum, la în­ceputul unei melodii, Michael lo­veș­te gentil tobele, de parcă ar cînta la pahare de cristal. În sala drep­tun­ghiulară, scena e amplasată unde­va la mijloc, lipită de peretele din stîn­ga. Nu-i cea mai inspirată decizie, fi­ind­că mulți dintre spectatori sînt ne­vo­iți să-și arcuiască gîtul precum gi­ra­­fele ca să o vadă pe Maria. Dar e în lu­mea ei, în care există doar scena, in­strumentele și muzica. Din cînd în cînd se trezește din transă, aruncă un „Bună seara” rușinat către public, de parcă ar fi uitat de ei, își ferește o­chii de reflectoare ca să vadă ce mu­sa­fi­ri i-au mai pășit în casă și, dînd mul­țumită din cap, jonglează iar cu par­titurile.

Muzica lui Rubik

Maria vorbește și cîntă în ro­mâ­nă, engleză, franceză, și limbi grele, aspre, în care cuvintele se-mpleti­cesc ca șmirghelul pe buze, cu o me­lodicitate dură, cu urme de ger­ma­nă, portugheză sau, poate, sîrbă. Me­lo­di­ile cad oricum, ca o cavalcadă, una peste cealaltă, și toate limbile se contopesc într-una. Iar porțiunile de instrumental sînt desprinse dintr-o altă realitate. Contrabasul, clapele, to­ba și vocea Mariei pornesc la înce­pu­tul pieselor, fiecare în legea lui, o miș­care browniană a muzicii; se ciocnesc, explodează, se calmează, se sting, învie. Patru cuburi Rubik ce por­nesc învîrtindu-se în toate di­rec­țiile se nimeresc, la un moment dat, pe aceeași față, în aceeași direcție, iar armonia e dată de o sincronizare a­proa­pe palpabilă – simți că dacă te plim­bi printre ei te împiedici de sfo­rile care-i leagă și te aștepți ca pă­pu­șarul să-ți zîmbească de undeva dea­supra scenei. Sonorizarea însă nu-i ajută. Dacă vocea Mariei com­pen­sea­ză orice microfon din sală, tobe­le se aud mult prea puternic, iar contrabasul are un microfon lipit atît de a­proa­pe de coarde încît strădaniile lui Chris de-a da nuanțe și culoare no­telor, se năruie uneori într-un hu­ruit continuu.

Toate acestea gravitează însă în ju­rul unui singur reper – vocea Ma­ri­ei, o doină continuă, un strigăt ne­des­lușit care nu piere nici măcar cînd mi­crofonul îi coboară din dreptul fe­ței. Fiindcă puțini artiști trăiesc mu­zica precum Maria Răducanu. De cînd a urcat pe scenă se foiește în toate direcțiile, studiază partiturile, le răsucește, se luptă cu răgușeala, dar încă își forțează glasul atît de puter­nic încît, atunci cînd coboară microfonul, vocea se aude perfect în fie­ca­re colț al încăperii. Distribuția me­lo­diilor o face din mers, în funcție de cît de mult o ajută vocea, și trece de la pie­se lungi, înrădăcinate în folclo­rul românesc, la altele line, suave, în ca­re vocea i se stinge ușor. „Meu amor” lasă locul pitpalacului care cîntă în „Stin­ge lampa“, „Doina“ aprinde toată sala, încurajată și Chris, care pa­re s-o prefere, iar „Cristina“ cal­mea­ză din nou totul. E doar ochiul fur­tunii, însă, fiind singurul lucru care reușește cu adevărat s-o cal­me­ze pe Maria este chitara, ce-o face să se-așeze ca să poată cînta, acor­dînd-o, nemulțumită, în permanență.

În sală, cu părul vîlvoi liniștit în sfîr­­șit, cu vocea calmată de acordu­ri­le chitării, Maria reia, în muzică, în­dem­nul pe care l-a lansat pe Facebook înainte să înceapă concertul. „Nu fiți trepăduși, respirați adînc, iu­bi­ți!”. Îndemn la care, cupluri zgri­bu­li­te de-un 8 martie vijelios și-o sa­lă cu aerul condiționat pornit ca-n mij­locul ve­rii, au subscris cu încredere.