Crîmpeie de sunete purtate în dans

Lumina pală se odihnește în paharul de vin cu sclipiri care-mi înroșesc buzele. Fredonez în gînd „La vie en rose” pînă cînd Emil Bîzgă & Guests vor începe seara de jazz în The Trumpets. Un bărbat încărunțit bine, cu mult timp odihnindu-se pe obraji, își pre­gă­tește saxofonul în timp ce un coleg de-al său aduce par­titurile. E gata să înceapă. Tobele pornesc îndrăz­ne­țe și dau tonul întregului grup.

Acoperit de trom­pe­tă, trombon și saxofon, sunetul chitarei clasice îm­pros­pătează cuminte notele grave ale basului care trage publicul într-un dans romantic. Mă amuz gîn­di­n­du-mă că Emil Bîzgă ar fi putut foarte bine să ia o trompetă din tavan, în loc să o mai aducă pe a lui. Instrumentele de suflat sînt, rînd pe rînd, vedetele serii, iar trombonul începe cu o baladă, domolind ritmul trompetei care tocmai se oprise.

Piesa „Bye, bye, blackbird” e ca o ploaie caldă într-o seară rece de noiembrie. Cîțiva oameni se-opresc la geam, iar după ce schimbă o privire scurtă, se grăbesc să intre în local. Doi dintre ei sînt englezi. Își des­cre­țesc frunțile înghețate de frig și se așază la bar, curioși mai mult de muzica celor de pe scenă. Se încruntă și nu par convinși că a fost o alegere bună să vină. Spre deosebire de artiștii lor, ai noștri sînt lipsiți de aerul occidental, de vocile răgușite și fermecătoare, și nici contopirea cu instrumentul nu pare una desăvîrșită, dar saxofonistul mîngîie clapele și învăluie saxofonul într-o îmbrățișare care aproape îl face să cînte singur.

Vine tot mai multă lume, iar geamurile întinse din tavan pînă-n podea s-au aburit pe margini. O fată desenează ceva cu degetul în aburii condensați, iar prietenul ei o invită la dans abia cînd începe o melodie mai ritmată de swing-jazz. Pașii săltăreți se lovesc de volanele rochiei care rîd în piruete ușoare. Băiatul o trage de mînă, iar dansul continuă sprinten cu mișcări curtenitoare.

Un cuplu care a văzut mult mai demult vîltoarea ti­ne­reții, se-ncumetă pe o piesă care-i ține pe amîndoi aproape de sufletul celuilat. Bătrînul îi cuprinde mijlocul partenerei și conduce cu încredere mișcările lente pe compoziția lui Thelonius Monk cîntată de trompetist. Zîmbesc și îmi aminesc de filmele vechi cu povești de dragoste de prin anii ’20 cînd îți puteai duce iubita la Paris să îi cunoască personal pe F. Scott Fitzgerald sau pe Ernest Hemingway.

Eu nu am fost la Paris și nici nu am dansat pe jazz în seara asta, dar mai gust din licoarea roșie care face muzica să se verse peste simțuri și să le umple. Prietenul meu îmi face cu ochiul și mă ridic. De-acum dansez și eu.