Cum a scos Iașul fildeșii din Alifantis

Ne-am îndrăgostit din nou de orașul nostru după ce am vizionat miercuri, 1 aprilie, filmele documentare realizate de regizorii străini la Gala Internațională de Film Documentar Ia’și Descoperă. Iar pentru că dragostea cu dragoste se tratează, la sfîrșitul galei care a avut loc în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, ne-a cîntat Nicu Alifantis alături de Fragile Band melodii „mai vechi și mai noi”, însă toate cîntate din suflet.

Între public și scenă au stat tă­cu­ți Nichita Stănescu, Adrian Pă­u­nescu și Radu Stanca. Toți trei, cu­min­ți, s-au așezat mai apoi în cîte un colț al sălii și l-au lăsat pe Alifantis să le cînte versurile cu vocea, cu o chi­tară, cu două, sau cu o vioară, un contrabas și un acordeon. Sau cu al­te cinci chitări care stau în jurul mi­crofonului parcă așteptîndu-și rîn­dul. I-am imaginat ca și cum ar fi fost între noi și ca și cum ar fi dat a­probator din cap simțind cîtă e­mo­ție iese din instrumente și din glas. Pu­blicul așteaptă să recunoască me­lodia din primele acroduri, și î­na­inte ca Alifantis să înceapă să în­și­ru­ie versurile, deja aplauzele îi în­vă­luie vocea. „Ce bine că ești, ce mi­rare că sînt/ Două cîntece di­fe­ri­te lo­vindu-se, amestecîndu-se”, înce­pe el, iar publicul deja murmură încet ver­surile.

Baladele blondelor iubiri

De la minuni la simple în­tîm­plă­ri, fiecare melodie de dragoste du­ce cu ea o tristețe. Una a ploilor interminabile, a unor doruri care sfîșie în loc să vindece, a unor umbre care acaparează suflete. Răscolesc parcă o dragoste mare, care doar așa își mai pă­strează din substanță și se mai men­ține vie. De aceea, la sfîrșitul fi­e­cărei melodii, Alifantis își lasă chitara să vibreze pînă cînd ultimele acorduri se sting și în ultimele rînduri, par­că lăsînd o pauză de cîteva secunde ca piesa să ne intre în piele.

Dintre genunchii săi, chitara tre­mură fiecare coardă care este ba ciu­pită, ba lovită ușor. Prin întu­ne­ric, de departe, simțim și noi o tristețe din ochi, pusă pe versuri. „Fiori prin mine umblă/ Și nu am trebuință/ Te rog pe tine umbră/ Să-mi redevii fi­in­ță”, ne spune el ca într-o ru­gă­min­te, ciupind corzile chitării cu ochii în­chiși.
Ne-am întristat sau doar am devenit gînditori în așa măsură în­cît primele acorduri nu ne mai ajută să recunoaștem o melodie cu care poa­te unii dintre noi am crescut. A­tunci cînd vioara începe să facă to­tul mai clar, ne dăm seama că „Ploaie în luna lui Marte” nu e genul de me­lodie pe care să ținem ritmul cu pal­mele și nici măcar discret cu tăl­pi­le. Doar ascultăm, închidem ochii și ne înfiorăm cu gîndul la cum ar pu­tea să plouă „prin cerul ferestrei, prin cerul oval.” „«O să te plouă pe aripi» spuneai…”sfîrșește Alifantis șo­ptit lăsînd și chitara să-i cadă din­tre genunchi.

Povești cu iz grecesc

Ritmurile baladelor se schimbă în melodii grecești, cu ritmuri care nu mai liniștesc, ci mai degrabă ne în­dea­mnă la dans. „Am să vă spun po­vestea pieselor, ca să nu credeți că a înnebunit Alifantis. Bunicul meu a fost navigator, însă niciodată nu a re­ușit să ajungă în Portugalia. Așa că m-am gîndit că o să-i aline puțin o­ful cîntecul asta care pare portu­ghez”, ne mărturisește Alifantis și i­mediat ce încep să se audă primele a­corduri chitara din dreapta sa este în­locuită cu o mandolină roșie. Pentru că fiecare melodie are o po­ves­te, înainte de a începe să le cîn­te, cîntărețul se oprește și ne explică de unde vin influențele cu care publi­cul nu este obișnuit. „Tatăl meu a fost grec «de meserie» și mereu și-ar fi do­rit să mă audă cîntînd în greacă. Așa că în 2013 cînd am început să lu­crez la albumul «Mozaic» m-am gîn­dit că de acolo de unde e, de sus, mă va auzi și-i va plăcea.”

Ritmul chitărilor face publicul să a­plaude zgomotos ținînd ritmul me­­­lo­diei cu palmele. „Ei, de asta îmi era frică. Haideți să le înlocuim cu tandrele pocnituri din degete”, spu­ne A­lifantis oprindu-se din cîntat și fă­cînd semn publicului să lase pal­­mele jos. „Vreți să veniți să vă a­u­ziți ce frumos cîn­tați?”, însă ne e de a­juns să ne ui­­tăm în jur. Toată Sala Ma­re a Teatrului Național cîntă doar din degete.